AUTOBUZUL
Autobuzul vechi, scârțâind parcă din toate încheieturile, lăsă în urmă o dâră grea de miros de motorină și plecă mai departe, lăsând femeia singură pe marginea drumului. S-a uitat împrejur nimic nu se schimbase. Același drum noroios, mânjit de nămol negru și gros, aceiași arbuști stropiți de praf. În depărtare, satul se întindea ca o panglică subțire pe muchia pădurii, iar, în amurg, ferestrele caselor scânteiau galben, se auzea lătratul câinilor și gânsacii scandalagii gângăveau nemulțumiți.
Da, nimic nu s-a schimbat în șase ani gândi Viorica aproape nimic. Numai pe deal, acolo unde odinioară strălucea slaba lumină peste rândul de utilaje agricole, era acum doar întuneric. Nu știa ce se întâmplase cu gospodăria domnului Bălan, poate că urmașii o risipiseră.
Viorica păși pe ulița principală a satului, trăgând baticul pe frunte, ca să nu fie recunoscută. I se părea că din fiecare fereastră o priveau ochi mustrători. Nu s-ar fi mirat dacă cineva ar fi aruncat cu o piatră după dânsa dintr-un colț. Ce-o aștepta acasă? Mai există oare vechea-i casă? Dar n-avea unde să meargă, în afară de satul natal, și s-a întors, oricât de mult ar fi urât-o oamenii locului. Din cauza ei, cu ani în urmă, mai bine de jumătate din sat rămăsese fără lucru.
Se schimbase mult, atât la chip cât și la suflet, de atunci. Nici urmă de Viorica aceea, fâța frumoasă cu ochi largi și albaștri, care cucerise inima cea rece a lui Arcadie Bălan. Locuia singură în căsuța bătrânească de la marginea râpei; lumea încă nu se închina lui Bălan, dar mulți îi lucrau pământul. Într-o zi, Viorica s-a mutat la el, crezând că a câștigat la loteria vieții.
Dar viața nu-i jucărie. Arcadie se credea ceva boier local, un fel de samavolnic, iar pe Viorica o vedea doar ca pe o slujnică bună de distrat. Fata, orbită de atenția cuiva atât de important, nu i-a înțeles de la început firea. Îi îndepărtase toate prietenele, îi interzisese, rând pe rând, rochiile mai frușmoase și îi aruncase fardurile. Toată viața i se strânsese într-o sfoară de interdicții.
Aștepta acasă, făcea borș și deretica prin odăi. Să muncească iar nu se punea problema Arcadie vedea pretutindeni doar trădări. Degeaba încerca Viorica să-i dovedească nevinovăția; totul era în mintea lui. Oricât s-a adaptat la dânsul, mereu era nemulțumit. De la vorbe s-a ajuns la palme.
Viorica a fugit înapoi la casa ei de la marginea râpei, cu speranța să uite totul, să fie doar un vis urât. Numai că lovitura cea tare abia o aștepta.
Bălan a venit chiar a doua zi după ce plecase. Viorica spăla podeaua din bucătărie, cu toate ușile deschise, miros de aer proaspăt prin casă. Era liniște, totul curat, dar Arcadie a dat cu piciorul în găleată. Apa a năvălit pe podea ca o băltoacă. Viorica a știut, privind la el, că în curând îi vine și ei rândul.
Nu-și amintea bine ce s-a întâmplat apoi; mintea, parcă să-i cruțe nervii, refuza să scoată la suprafață chipurile acelei zile. S-a trezit abia când curtea era plină de polițiști între ochii insistenți ai vecinilor. Înăuntru, bucătăria era răsturnată cu totul, iar Arcadie zăcea în mijloc.
A nenorocit omul! se auzea de după gard. Dacă n-ar fi dat din coadă atâta, trăia omul! N-avea de toate? Trăia ca-n brânză! Om bun, dar l-a băgat în pământ! Ce ne facem acum? El ne dădea de lucru! clocotea lumea. Ce o să fim acum? Din ce vom trăi?
Viorica a luat șase ani de pușcărie la regim general. Anii aceștia au trecut greu, dar nu atât de rău ca-n coșmarurile dinainte. Firea ei blajină, răbdătoare, i-a adus câteva prietene; între femei timpul după gratii se îndulcea. Dar nimeni nu mai zărea frumoasa cu ochi albaștri și naivi. Viorica luase carne pe oase, părul îi înflorea de fire cenușii, nu-și mai dorea să se împodobească. N-ar fi crezut-o cândva nimeni pe Viorica zăcând la răcoare. Dar, nu degeaba se zice: De sărăcie și temniță să nu râzi! viața se poate prăbuși într-o clipă. Acum era deținută.
Ascunsă sub batic, cu inima zvâcnind neliniștită, și-a făcut drum spre casă. Există oare? Poate că a fost dărâmată demult și dusă ca lemn de foc Dar printre cele două mesteceni semețe, la marginea râpii, își vedea clar zidurile vechii case. Din vale urca răcoarea, pe jos susura pârâiașul, iar broaștele orăcăiau cunoscut. De câte ori visase aceste clipe, de câte ori își văzuse locul drag în somn! Dincolo de râpă începeau pădurile cu hribi, pălăriei, gălbiori Îi venea să fugă chiar acum cu coșulețul după ciuperci!
Ca o umbră s-a strecurat pe poartă, a pipăit cheia ascunsă sub streașină. Deschizând ușa, se aștepta la miros de mucegai, dar nu era nimic. Apăsă pe întrerupător lumina galbenă umplea bucătăria. Totul era pus la loc, mușcata roz dădea în floare pe fereastră. Viorica rămase locului, neînțelegând. A trecut prin odăi nimic nu era mișcat. Cineva clar îi veghease casa.
Viorelcă, Viiioare! se auzi din tindă și fecioara Evdochia intră val-vârtej. Ei, da, zise în loc de salut, ce te-ai schimbat Am văzut că arde lumină și dă-i fuguța! Am adus să ai de gustat, că din drum, cu burta goală, nu se cuvine. A pus pe masă o sticlă cu lapte și, cu grijă înfășurat, o pâinică. Mulțumesc, zâmbi Viorica, voi ați avut grijă de casă? Cine altcineva? răspunse Evdochia nu lași casa fără ochi. Vă mulțumesc, sărut mâna! șoptise, emoționată, Viorica, cu lacrimi tremurându-i pe gene. Mă duc, zise Evdochia bărbații-s supărați pe tine și dacă află al meu c-am trecut pe aici, iese tărăboi.
Inima Vioricăi s-a luminat: măcar un om o susținea. A turnat în pahar laptele cald, proaspăt. Atunci s-a auzit la ușă o bătaie sfioasă. Un băiat de vreo treisprezece ani i-a întins stingher un pachet. Mama a zis să-ți dau! abia rosti și dădu fuga. Viorica nici nu l-a cunoscut; în șase ani copiii cresc și se schimbă. Din pachet răzbătea miros de slănină afumată și i s-a făcut gura apă.
Tanța a năvălit fără să bată și a îmbrățișat-o cu căldură. Altădată, până la Arcadie, fuseseră nedespărțite. Viorica izbucni în plâns: Am crezut că n-o să vrea nimeni să mă vadă! Ei, las-o baltă, zise Tanța există și solidaritate! Ce-a fost e apă trecută, ai dreptate, bărbații nu-nțeleg treburile noastre. Evdochia mi-a spus că te-ai întors. Uite, ți-am adus niște bunătăți din grădină. Astăzi te odihnești de drum, mâine vorbim pe săturate!
Viorica era atât de emoționată că nici nu-i trecea mâncarea pe gât. Îți dădu brusc seama că i-a judecat degeaba pe săteni. Femeile o înțeleseseră și-i erau alături. S-a întins cu drag în patul proaspăt și, chiar înainte să închidă ochii, ceva a bătut stăruitor în geam. Recunoscu silueta masivă era domnul Oleg. El era neoficial mai-marele satului și-l ascultau toți.
Nu ieși, zise el vorbim prin ferestruică. Noi, bărbații, ne-am socotit și am hotărât că n-are rost să ținem ciudă. Poate femeile n-au priceput tot, dar tu nu ai vină. A fost greu fără de lucru, dar Arcadie singur și-a agonisit soarta. Oricum nu era om de treabă…
Khh, khh N-o mai dau cuvinte urâte la geam. Uite, noi am strâns, cu băieții, niște bani din lei moldovenești, să ai pentru început. Hai, ia-i, ia-i! Viorica s-a rușinat să-i primească, dar Oleg i-a pus banii în palmă și s-a topit în noaptea albastră.
Autor: Anfisa SavinaLiniștea aceea adevărată, necunoscută de atâta vreme coborî o dată cu întunericul peste casa Vioricăi. În odaie mirosea a pâine caldă, a lapte, a slănină și a pereți spălați cu drag. O clipă, gândul îi fugi la trecut: la florile din păr, la râsetele din tinerețe, la ochii ei albaștri în oglinda de altădată. Dar parcă nu mai durea nimic. În satul acela blestemat de bârfe, viața mergea mai departe și, dacă soarele răsărea mâine, era poate și datorită câtorva inimi bune care nu, nu uitaseră.
S-a culcat cu fața spre fereastră, ascultând vântul ce foșnea alene prin mesteceni. Pe perete jucau umbre de lumânare. O simțea pe mama, nevăzută, veghind de undeva și pe toate femeile care au răbdat, iertat, supraviețuit. Era gata să doarmă când a auzit, slab, un lătrat vesel, cunoscut. Pe prag, printre firele de iarbă, venea Pip, câinele bătrân, năclăit de noroi și praf, dar cu ochii blânzi ca altădată.
A deschis ușa larg, lăsând seara să intre cu mirosul ei de răcoare, iarbă și împăcare. Pip a sărit, ghemuit, la picioarele ei, tremurând de bucurie. Viorica s-a aplecat, mângâindu-l pe creștet: Vezi, Pip, ne-am întors amândoi și tot acasă
Sâmburii durerii s-au topit în roua căldurii omenești, iar a doua zi, odată cu zorii, satul avea să audă cum dinspre râpă se ridicau din nou, pentru prima dată după șase ani, fumul și cântecul încet al Vioricăi; semn că, din cenușa amintirilor, cineva avea curajul să trăiască și să viseze din nou.
