FEMEIA CU PĂTURA
Autobuzul vechi, cu motorul lui răcnind și mirosul de benzină înecând tot aerul, a dispărut în zare, lăsând-o pe femeie singură pe marginea drumului. S-a uitat în jur: nimic nu se schimbase pe ulița satului ei moldovenesc în ultimii șase ani. Același drum spălat de ploi, plin de glod negru și bun de scufundat cum e noroiul moldovenesc. Prin bălării, stropite de noroi, răsăreau aceleași tufe amărâte. Departe, la linia pădurii, satul se întindea ca o panglică, cu geamuri mici luminând galben în amurg, se auzeau câini lătrând și gâștele certărețe cu gâtul lungit.
Măi, pe-aici timpul a stat în loc… oftează Vera. Aproape în loc. Numai pe dealul din dreapta nu se mai vedeau tractoarele și combinele vechiului CAP. Lumea zice că urmașii lui Belov le-ar fi dat la fier vechi, căci acolo era odinioară CAP-ul unde lucra jumătate din sat.
Vera a intrat pe strada Mare a satului, la fel de îngustă și șerpuită ca toate străzile de pe aici. N-ar fi fost mirată de loc dacă vreun copil zvârlitor de pietre ar fi apărut de după colț și-ar fi încercat norocul cu ea. I se părea că toți din sat îi judecă pașii și-i cântăresc fiecare mișcare, de parcă i-ar fi spus ceva ochii lor pierduți de la fereastră. Cu basmaua trasă peste frunte și ochii plecați, trăgea nădejde că o să ajungă nevăzută. Dar unde să fi mers? Satul ăsta, cu tot glodul și toate vorbele, era tot ce-i mai rămăsese.
Căci ce au fost acești șase ani altceva decât o aruncare cât colo de lume și noroc? Datorită Verei, cam jumate de sat fusese lăsat șomer acum mulți ani. Pustietate și mânie, prietene le avea.
De-atunci s-a schimbat, și la chip, și la suflet. S-a dus veselia fetei cu ochi albaștri și obraji aprinși; Vera trăia singurică într-o căsuță la marginea hudiței, cu nimeni și nimic, până a intrat în viața ei Belov, șeful de la CAP, om pe care sătenii aproape că-l ridicau în slăvi. La el lucra o jumătate de sat, iar când Vera s-a mutat la dânsul, părea că a prins lozul câștigător.
Dar viața cu Belov a fost… pe românește spus, un coșmar. El își imagina că-i boier, iar Vera – servitoare la curte. Întâi i-a gonit toate prietenele, apoi i-a interzis orice rochie care i se părea prea de oraș, nici să se rujeze nu avea voie. Încet-încet, i-a închis drumul către orice vis ori bucurie. Doamne-ajută dacă ieșea din casă, altfel era mereu bănuită că cine știe cu cine.
A ajuns Vera să-i gătească zilnic borșuri, să frece podele și să se uite pe geam la drum. Smerenie și tăcere, de cuvinte nici nu mai vorbim. Belov se aștepta ca dintr-un zâmbet de-al Verei să se aprindă iadul geloziei. Oricât s-a străduit, Vera a văzut că cu omul ăsta nu ai cum să câștigi, mereu găsea nod în papură. Când s-au pornit și neamurile la palme, Vera și-a adunat boarfele și a plecat înapoi la căsuța ei, să-și panseze inima cu liniștea satului și să uite.
Dar viața avea alte surprize. Belov a năvălit la ea a doua zi, exact când spăla podeaua de bucătărie. Ușile erau larg deschise, vântul aducea miros de salcâm și de curat. A intrat ca furtuna: a izbit găleata cu apă, transformând bucătăria în heleșteu. Vera a știut: după găleată, îi vine rândul și ei.
Ce s-a întâmplat apoi rămâne ceață pe paginile amintirii. Când și-a revenit, curtea era plină de polițiști, unul gesticula ia, ține cuțitul!, iar în jur erau vecini morocănoși, mobila răsturnată, perdelele smulse. Pe podea, Belov lat, așa cum îl știa.
A omorât omul! se auzea de peste gard. La ce să mai țină coada pe sus? Trăia ca-n sânul lui Avraam! Ne-a băgat în sapă de lemn! Fără CAP, ce-om mânca? Oamenii forfoteau: Ce facem acuma? Din ce-o să trăim?.
Vera a primit șase ani cu executare la penitenciarul din Chișinău, la regim obișnuit. Greu, dar nu chiar iadul pe care și-l imaginase. Pentru că avea o fire împăciuitoare și nu scuipa nicio vorbă amară, și-a găsit prietene cu care a petrecut anii între pereți. Dar Vera nu mai era tânăra cu ochi albaștri ce încânta și câinii de pe uliță: i-a apărut o şuviță de păr cărunt, n-o mai trăgea inima să se gătească. Cine s-ar fi gândit că va ajunge la pușcărie… Ei, dar cum spun și moldovenii – de necaz și de pușcărie nu râde, că nu știi ce-ți pregătește viața!
Acum se întorcea acasă, cu basmaua trasă și inima cât un purice. O mai fi casa întreagă, sau or fi luat-o pe foc la iarnă bătrânele?… Dar dincolo de râpă, între două mesteceni mari și bătrâni, încă se vedea căsuța. Acolo, la marginea prăpastiei, din vale urca răcoarea, susura pârâul și broaștele cântau la cor.
De câte ori nu visase Vera la clipa asta, acasă, unde era liniște și umbră ca pe lumea cealaltă. Dincolo de vale, pădurile fluturau promisiuni de hribi, gălbiori sau iască de aprins focul. Pofta de ciuperci îi părea deodată tactică: ar zbura cu coșul pe umăr până-n pădure!
S-a furișat în curte, a găsit cheia în cotlonul știut numai de ea. Deschizând ușa, s-a mirat să nu simtă iz de mucegai și vechi. A apăsat comutatorul, iar lumina galbenă din bucătărie a încălzit totul. Curat lună! Pe pervaz – mușcată cu florile roz zdravăn. S-a blocat lângă geam, neînțelegând nimic. A intrat în camere: nici o urmă, totul la loc. Cineva a ținut casă cât ea nu a fost.
Veraaa, Verușca! – s-a auzit glasul vecinei, Evdochia, și a dat buzna înăuntru. Oioioiii… cât te-ai schimbat, măi fată, a zis Ea, punând pe masă un borcan cu lapte și un colăcel, învelit cu grijă în ștergar. Las că ți-am păzit eu casuța, era păcat de ea! Cum s-o lași de izbeliște? Mulțumesc… a pufnit Vera, cu ochii în lacrimi. Dar să nu mă vadă moșul meu, că-mi trag gura! Tot satul încă te are la colț…
În clipa aceea, la ușă a bătut un puști de vreo 12-13 ani, și cu obrajii roșii i-a întins un pachet: Mămuca m-a trimis! Vera a dat mulțumesc, iar el a rupt-o la fugă. Nu și-a dat seama cine era, cât timp fusese plecată copiii crescuseră! Din pachet mirosea a slănină afumată, de-ți lăsa gura apă.
N-a apucat să-și termine gândul că Tinca a intrat nechemată și a sărit s-o strângă în brațe. Pe vremuri, înainte de Belov, erau prietene la cataramă. Vera a început să plângă: Eu eram sigură că nu mă mai ia nimeni în seamă… Hai, dragă, ce-i cu tine? Mai ești și femeie! Doar între femei știm adevărul, asta a fost autoapărare bărbații n-au cum să ne înțeleagă. Las că i-am adus ceva de-ale grădinii. Azi te odihnești, mâine stăm la taclale!
De emoție, Verei nu-i venea să mănânce. Dar brusc și-a dat seama că nu toți din sat îi întorseseră spatele. Femeile au băgat de seamă și i-au fost alături. Iar când a pus capul pe pernă, zâmbetul i-a înflorit pe buze ca la o copilă. Nu a apucat să adoarmă că cineva a bătut în geam. În întuneric a recunoscut silueta zdravănă a lui Oleg, bătrânul neoficial al satului, frate bun cu dreptatea!
Nu ieși, Veruca, vorbim pe după fereastră. Am pus cap la cap cu flăcăii și am ajuns la vorba că n-are sens să-ți ținem supărare. N-a fost vina ta, satul tău știe. Fără Belov greu a fost, da asta-i viața. Am strâns niște lei moldovenești, aici ai de-ale gurii un timp. Ia, că nu astea-s importante, ci să te întorci cu bine la oameni! I-a aruncat plicul prin geam și-a dispărut în noapte, domol ca un vechi stăpân de sat.
Autor: Anfisa Savina
Adaptare pentru spațiul moldovenesc.
