Soarta se repetă
Seara de iarnă s-a lăsat devreme peste oraș abia trecuse de cinci și cerul se întunecase de-a binelea, luminile felinarelor aprinzându-se cu o strălucire blândă, gălbuie. În apartamentul lui Andrei domnea o tihnă aparte: lumina caldă a lămpii scălda sufrageria, subliniind contururile mobilei și desenând umbre jucăușe în colțuri. Pe măsuța de cafea, lângă un bol mic cu fursecuri, fumegau două căni cu ceai aburul cu aromă de mentă și miere dădea încăperii gustul dulce al liniștii. Afară, fulgii mari de zăpadă se roteau domol, ba se lipeau de geam, ba se adunau trainic pe pervaz, învelindu-l într-un strat alb pufos.
Andrei tocmai terminase de aranjat masa alesese căniile sale preferate, pusese fursecurile la îndemână și aprinsese chiar și o lumânare parfumată, pentru a da camerei o atmosferă caldă, de sărbătoare. În acel moment s-a auzit soneria. S-a ridicat iute, a mers spre hol și a deschis în ușă stătea Anton, ușor zgribulit, obrajii roșii de frig.
Am înghețat ca un câine, oftează Anton, dându-și jos paltonul și scuturând zăpada de pe guler. Avea fulgi albi pe sprâncene și gene, care abia atunci începeau să se topească. Doar acasă e de stat pe vremea asta, pe cuvânt!
Și noi asta facem, zâmbește Andrei, luându-i haina. Hai, intră, că tocmai voiam să bem un ceai cu Oana. Iar ție sigur de asta-ți arde acum.
Au intrat amândoi în sufragerie. Anton s-a îndreptat direct către măsuță, dornic să se încălzească. S-a lăsat în fotoliu, a apucat cana și a ținut-o strâns cu ambele mâini, savurând căldura pe care o degaja. S-a închis pentru o clipă, simțind cum i se dezgheață corpul și mintea.
Ei, ce-ai pățit de-ai hotărât să vii la mine tocmai vineri seara? Nu trebuia să fii acuma la soacră-ta cu nevasta și băiatul? Chicoti Andrei, privind șugubăț. În vocea lui era un strop de ironie, dar și multă curiozitate sinceră. Sorbi puțin din ceai și încuviință satisfăcut exact cum îi plăcea lui.
Ar fi trebuit, dar n-am mai mers, răspunse Anton, făcând o grimasă și bând din ceai.
Înțeleg. Cum e cu Lidia? Dar cu Nicu?
Anton a rămas o secundă pe gânduri, parcă hotărât să nu spună tot. A dat totuși din mână, ca și cum ar fi vrut să alunge norii.
E bine… cât de cât, spuse el pe un ton ușurat. Dar Andrei simți imediat că spatele acelor cuvinte se ascunde ceva mult mai greu.
Anton se juca nervos cu cana goală. O răsucea când pe-o parte, când pe alta, analizând modelul într-o mișcare repetitivă, ca și cum gestul acela mecanic l-ar fi ajutat să-și pună ordine în gânduri. Privirea îi rătăcea peste încăpere, ferindu-se de ochii lui Andrei: când pe raftul cu cărți, când pe tablou, când pe marginea mesei.
În cele din urmă, trase adânc aer în piept și spuse clar, dar încet:
Am înaintat divorțul.
Andrei încremeni. Cana îi tremură ușor în mână, făcând valuri mici la suprafața ceaiului. Îl cercetă pe Anton cu uimire nedisimulată, de parcă ar fi vrut să citească adevărul direct pe fața lui.
Cu adevărat? Cu Lidia? întrebă el, ridicând ușor vocea.
Anton dădu din cap fără să se uite. Părea că-și concentra întreaga atenție spre ceea ce se întâmplă afară, în iureșul de ninsoare, ca și cum dincolo de geam s-ar fi ascuns vreun răspuns.
Da, răspunse scurt după o pauză. Am cunoscut o fată… Maria. Cu ea simt că trăiesc pentru prima dată. Ea e… ca o lumină aprinsă pe timp de furtună, pricepi?
Ești sigur că nu-i doar o pasiune de moment? întreabă Andrei, încercând să-și păstreze cumpătul, deși în glas i se simțea supărarea. Aveți totuși un copil! Nicu n-are doi ani! Ce faci, îl lași fără tată? Gândește-te la ce ai trăit tu…
Anton ridică brusc capul, iar în privirea lui licări o hotărâre pe care Andrei nu o văzuse niciodată până atunci. Se vedea limpede că purtase discuția asta cu el însuși de nenumărate ori și avea un răspuns gata.
Sunt sigur, răspunse fără ezitări. Am reflectat destul. Nu mai pot trăi așa să mă trezesc dimineața simțind că arăt altfel decât sunt! Nu trăiesc, Andrei, doar exist! Iar cu Maria… totul e altcumva! Îmi vine să mă trezesc, să visez, să îndrăznesc. Cu Nicu… nu-l abandonez, nu-s ca tata!
Andrei tăcu. Mintea i se întoarse cu ani în urmă: curtea școlii, o dimineață răcoroasă de toamnă, el cu Anton stăteau pe bancă la pauză. Atunci Anton, adolescent cu ochi aprinși, spunea cu foc că niciodată n-o să fie ca tatăl lui. A plecat și nu și-a dat nici măcar interesul să repare nimic. Dacă mă însor vreodată, mă bat pentru familie cât pot!.
Cuvintele acelea, spuse cu ani în urmă, îi răsunau acum în mintea lui Andrei. Se uită la Anton nu era nici copilul de altădată, nici adolescentul visător, ci un bărbat matur care se sprijinea acum greu de brațul fotoliului.
Ții minte când spuneai la școală că n-o să repeți niciodată greșelile lui? întrebă Andrei încet.
Anton se crispă. Degetele îi strânseră genunchiul, bărbia îi tresări, pregătit parcă să se apere.
Sigur că țin minte. Și? răspunse cu un ton apăsat, așteptând mustrarea.
Acum faci exact același lucru, zise Andrei apăsat și calm, privindu-l drept. Pleci, îi lași pe Lidia și copil la voia sorții.
Anton se ridică brusc, cu mișcări repezite. Făcu doi pași, apoi se întoarse fulgerător, ochii săi arzând de o încăpățânare amestecată cu disperare.
Nu e același lucru! răbufni. Tata doar a fugit. Eu… eu îi spun totul pe față Lidiei. Nu fug, încerc să fiu corect, chiar dacă doare. Nici pe Nicu nu-l las! O să-l iau la mine, să-l văd, să-i fiu tată la sfârșit de săptămână! E altă situație! Nu-s ca el!
Andrei nu-i răspunse pe loc. Se juca absent cu marginea mesei, apoi, abia după ce își ridică privirea, spuse calm, cu voce joasă, dar încărcată de grijă:
Vorbești serios? Crezi că doar pentru că îi spui copilului, nu-l doare? Pentru copil contează că tata nu mai vine acasă, nu-i mai zice povești seara, nu mai construiește cu el un castel din cuburi. Ești convins că sinceritatea ta îl face să sufere mai puțin?
Anton amuți, rămas pironit între scaun și aer. Privi lung covorul, ca și cum acolo ar fi găsit vreun răspuns salvator.
În amintirea lui Anton înfloriră scene demult uitate. Șapte ani, într-o gecuță roasă, tremurând pe banca de la școală, așteptând-o pe mama care întârziase, frigul sfredelind și răbdarea, și sufletul. Apoi, la treisprezece ani, stând cu fața la geam în timp ce colegii râdeau și-l întrebau unde-i taică-tu?. Simțea rușinea ca o greutate de plumb în stomac.
Alteori își amintea de chitara ieftină primită târziu de la tatăl său o încercare stângace de împăcare, pe care a aruncat-o cu furie de perete, spargându-i trupul: glasul speranțelor distruse.
Andrei avea o copilărie opusă: tatăl lui era liniștit, mereu prezent, cu timp pentru pescuit și pentru meșterit biciclete. Anton își aminti privirea cu care i-a urmărit odată, cu jind:
Tu ai un tată supererou, i-a spus cândva.
Al meu doar mă iubește, a răspuns Andrei, fără să-și ridice privirea de la macheta avionului.
Cuvintele astea i-au rămas mult timp în minte, dar le-a înțeles abia mai târziu, când a devenit om mare.
Acum, stând în fața prietenului său, Anton simți o furtună de emoții, de parcă toate trăirile vechi s-ar fi strâns în clipa aceea. Vocea lui i s-a frânt, ezitantă.
Tu nu pricepi, rosti, încercând să-și găsească cuvintele potrivite. Nu fug, nu abandonez! Încerc să construiesc altceva, nu doar să plec.
Andrei îl studia atent, curios și blând:
Ai încercat să repari ce era vechi? s-a aplecat puțin spre el. Ai dăruit măcar o floare Lidiei, fără motiv? Ai scos-o la o cină, ai făcut-o să râdă? Sau ai renunțat înainte să te străduiești cu adevărat?
Destul! vocea lui Anton a răsunat mai tare decât ar fi vrut. Ție ți-a mers totul ca la carte! Ai avut familia perfectă, părinți perfecți! La tine totul e simplu!
Nu era, însă, mânie. Se simțea mai mult amărăciunea anilor adunați, dându-i un impuls de revoltă.
Andrei rămase pe loc, oftând adânc, privind în gol câteva secunde.
Nu e despre perfecțiune, rosti în cele din urmă, calm. E despre alegeri. Să nu calci pe urmele greșelilor altora.
Anton se întoarse din mers, fața i se strânse de emoție.
Dar ce legătură are?! N-ai cum să-nțelegi cum e fără tată, să știi că nu-ți pasă nimănui! izbucni, rănit vechi și greu.
Andrei se ridică ușor. Nu se apropie doar și-a deschis postura, dorind să se facă înțeles.
Și tocmai de aceea îl condamnă și pe Nicu la același lucru? spuse încet. Spui că nu vrei să fii ca tatăl tău. Dar ce faci este identic!
Anton rămase în prag. Mâna îi atinse clanța, dar nu o întoarse. Se uită înapoi, cu o resemnare și neputință adâncă în ochi.
Nu vrei să înțelegi… abia șoptise.
Să înțeleg ce? Că lași o femeie și un copil mic doar pentru că ai găsit alta? Nu, asta nu pot înțelege, spuse Andrei, clătinând din cap.
Lasă-mă cu lecțiile tale! aruncă Anton peste umăr, plecând cu un trântit de ușă ce zgudui pereții apartamentului și scaunul rămas gol alături de Andrei.
Andrei rămase în picioare, privind spre fotoliul gol. Sperase poate că Anton se va întoarce, că va spune iartă-mă, nu trebuia să zic asta. Dar n-a mai venit.
Se așeză încet pe canapea, își trecu mâna peste față, ca să alunge urmele discuției grele. Se sprijini de spătar, închise ochii, încercând să-și adune gândurile, dar ele se împrăștiau.
După câteva minute, intră Oana, soția lui Andrei. Avea halat de casă și un prosop pe umeri abia ieșise din baie. Fața îi arăta o tulburare sinceră: sprâncene ridicate, ochi preocupați.
Ce s-a întâmplat? Am auzit țipete, întrebă încet, așezându-se lângă el pe canapea.
Andrei oftă, cuvintele îi veneau greu. Prea proaspete și apăsătoare toate.
Anton a plecat de acasă, zise în cele din urmă, privind înainte. Zice că s-a îndrăgostit de alta. Că vrea divorț.
Oana duse mâna la inimă, șocul citindu-i-se pe chip.
Au un copil mic! Și Lidia era așa multă dragoste! Numai ce i-am văzut la aniversare, păreau fericiți
Exact, zâmbi amar Andrei, mângâind brațul canapelei. Acum face exact ce a făcut tatăl său. Doar că nici nu-și dă seama! Povestea se repetă, doar că-i cu el de data asta.
Oana stătu pe gânduri. Nu se grăbi cu vorbele. În locul verdictului pripit, sugeră cu blândețe:
Poate s-a rătăcit. Oamenii, uneori, cred că fug de necaz, dar de fapt fuge de ei înșiși. I se pare o soluție, fără să înțeleagă ce lasă în urmă.
Andrei clătină din cap, cu privirea tot meditativă.
Poate. Dar e ca și cum ar repeta greșeala pe care spunea că o urăște. De câte ori spunea că nu va fi ca tatăl său? Nici nu mai știu ce să zic. Îl credeam altfel. Chiar îl credeam, șopti, fără voie.
Oana oftă, îi puse mâna pe umăr. Fără să spună nimic, i-a dat prilejul să vorbească sau să tacă, cum o fi nevoie.
Afara, ninsoarea cădea domoală, acoperind orașul cu un nou strat. În casă, liniștea era densă, spartă doar de ticăitul ceasului
****************************
După o săptămână, Andrei și Oana stăteau la ușa Lidiei. Afară domnea un ger pătrunzător, vântul răspândind troienele. Oana ținea în brațe o plăcintă, frumos ambalată cu fundă gest sincer, nu ostentativ.
Andrei își aranjă geaca, aruncă din priviri spre soție să se asigure că totul e în regulă, și apăsă butonul soneriei. Dinăuntru răsună trilul, iar după câteva secunde Lidia deschise ușa. Avea pe chip o mirare sinceră, semn că nu se aștepta la musafiri.
Andrei? Oana? Ce ce faceți aici? întrebă, încurcată.
Am vrut doar să vedem cum ești. vorbește Oana blând, întinzând plăcinta.
Lidia ezită o clipă, analizându-i fără urmă de suspiciune, doar cu un soi de nedumerire. Apoi îi lăsă să intre mai larg:
Intrați, vă rog.
Au pășit în casă, unde domnea o liniște ciudată. De obicei era gălăgie: râsetele lui Nicu, desene animate în fundal. Seara aceea însă abia dacă se simțea bătăile inimii casei. Oana ascultă, de parcă ar fi căutat să audă foșnetul pașilor de copil dar nu era niciun sunet.
E la grădi, lămuri Lidia, zâmbind trist. Azi au teatru și mă duc să-l iau mai încolo.
S-au așezat în bucătărie. Lidia a pus ceainicul, a scos căni, mișcări automate, păstrându-și calmul. S-a așezat la masă, privind spre ceașcă, trecând ceaiul de pe o mână pe alta.
Cum treci peste? întrebă grijuliu Andrei.
Lidia ridică din umeri. Privirea îi fuge pe masă, parcă s-ar fi uitat într-o oglindă spartă.
Cumva… mă ajută munca. Cu cât sunt mai ocupată, cu atât mă gândesc mai puțin.
Făcu o pauză, apoi continuă:
Nicu… nu-și dă chiar seama ce s-a întâmplat. Uneori mă întreabă unde-i tata. Îi spun că lucrează. Nu știu dacă mă crede, dar măcar nu plânge.
Vocea îi tremură la ultimul cuvânt, dar se stăpâni rapid, zâmbind palid.
Oana îi întinse mâna, simplu, sincer. Lidia îi strânse degetele, mulțumindu-i tăcut, apoi își coborî privirea.
Dacă ai nevoie de ajutor cu copilul, cu orice altceva doar spune, rosti Oana, calm, cu acea blândețe care nu cere replică. Suntem aici, alături.
Lidia ridică ochii. Lacrimile deja i se scurgeau pe obraz nu erau de durere, ci mai degrabă de ușurare, de parcă tot ce adunase în ea găsise în sfârșit loc să iasă. Nu le șterse. Doar oftă adânc.
Mulțumesc. Chiar nu știam cui să mă adresez. Parcă până acum prietenii erau mulți, dar când ai nevoie de ajutor nu mai găsești pe nimeni.
Andrei se aplecă ușor spre ea, direct, simplu:
La noi. Fără să ceri, noi venim dacă vezi că ai nevoie. Fără vorbe mari.
Vorbele lui sunau normal, dar în ele era garanția pe care Lidia o simțea. Dădu aprobator din cap și, pentru prima dată de la divorț, părea că lasă din povară jos.
Hai la ceai, zise Oana cu ton ușor. Că s-a răcit. Plăcinta am cam uitat-o în cuptor, dar tot a ieșit bună.
Zâmbetul Oanei o făcu și pe Lidia să zâmbească. Și numai gestul de a lua o linguriță de pe masă păru să-i redea curajul să găsească iar stabilitate…
****************************
Trei ani mai târziu, o sâmbătă blândă de mai aducea în parc miros de verdeață și zumzet de copii. Nicu, ajuns la cinci ani, alerga agale pe gazon, șutând într-o minge roșie, cu râsul său zglobiu răsunând printre copaci. Pe o bancă, Oana mișca ușor căruciorul fetiței lor adormite, iar lumina caldă juca pe scoarța teiului și pe chipul ei blând.
Andrei stătea lângă ea, privind la Nicu cu o nețărmurită dragoste și duioșie. În toți anii aceștia, Nicu devenise aproape ca fiul său.
Ce mare a crescut, zâmbea Oana, privindu-l pe băiat. Nu stă o clipă locului!
Da, dădu din cap Andrei, privindu-l cum face slalom ca un mic fotbalist și strigă gol! la poarta imaginară. Lidia e incredibilă, face față la tot. Se vede că pune suflet.
Oana oftă, tonul i se făcu adânc.
O face, dar îi e greu. Mai ales când Anton nu vine la ziua lui Nicu sau anulează brusc o întâlnire. Ieri trebuia să-l ia la el la șase dimineața i-a scris că nu poate, are treabă la serviciu.
Privirea lui Andrei s-a întunecat. În acești ani, de multe ori îl văzuse pe Anton apărând pentru Nicu la intervale lungi ba cu jucării scumpe, ba cu promisiuni de ieșit care se spulberau în ultimul moment. Sau se oprea zece minute doar ca să bifeze prezența, vorbind rapid și fugind spre obligații mai stringente.
Am încercat să-i spun, mărturisi Andrei. Să-l fac să priceapă că Nicu nu-i o jucărie, ci un copil care are nevoie de stabilitate și siguranță, nu de cadouri aruncate. Dar el mereu are câte-o scuză: E o perioadă grea….
Perioada asta ține de trei ani, întări Oana. Iar Nicu crește și simte. A întrebat-o ieri pe Lidia: Tata nu mă mai iubește? S-a abținut cu greu să nu plângă.
Andrei strânse pumnii, dar, repede, își relaxă palmele.
Parcă refuză să vadă realitatea. Își jura mereu că nu va face ce a făcut al său. Că știe ce-nseamnă să rămâi cu promisiuni și ciocolată la șase luni, apoi nimic. Și-acum…
Acum e la fel, adăugă Oana ușor. Doar că se și scuză. Spune că se caută, că încearcă să-și refacă viața. Dar, de fapt, fuge.
În acel moment, Nicu alergă la ei, fericit, obrajii roșii și părul ciufulit.
Nenea Andrei, uite ce pot! strigă, arătând un șut, apoi fugi mai departe.
Oana îi zâmbi cu duioșie.
Pentru el, tu ești cel care a rămas. Cel care nu-l uită, nu lipsește.
Andrei dădu din cap. Îl privea cu atât mai hotărât dacă Anton nu vrea să fie tată, el nu va lăsa pe Nicu să se simtă părăsit. Povestea lui Anton nu trebuie să se repete. Nu va mai fi la fel.
Soarele îi mângâia pe amândoi, Nicu râdea, fetița adormită se legăna domol, iar în sufletul lui Andrei creștea încrederea că face tot ce-i stă în putință pentru ca acest copil să simtă grija și siguranța pe care le merită. Pentru că, la urma urmei, copiii n-au nevoie de un trecut ideal al părinților ci de un prezent în care cineva nu îi lasă baltă.
