Soarta se repetă
Seara de iarnă venea timpuriu peste Iași, iar la ora cinci și ceva deja cerul era întunecat, luminile felinarelor aprinse aruncau o nuanță galbenă peste trotuare și peste zăpada care începea să se adune pe străzi. În apartamentul lui Andrei Popescu era cald și tihnit: lumina domoală de la veioza din colț încălzea toată sufrageria, scotând în evidență contururile mobilierului vechi de familie, iar umbrele jucau blând pe pereți. Pe măsuța din fața canapelei, lângă o cutie cu fursecuri și un bol cu gem de trandafir, două cești cu ceai fierbinte de mentă și miere abureau tihnit. De afară, ninsoarea își vedea de treabă, fulgii mari se roteau încet, se lipeau de geam, apoi cădeau moale pe pervazul unde deja se formase un strat pufos.
Andrei tocmai terminase de pus masa în așa fel încât să fie totul plăcut: pricepuse să folosească cănile lui preferate, să aranjeze fursecurile și chiar aprinsese o lumânare parfumată cu scorțișoară, să sporească căldura atmosferii. N-a trecut mult și s-a auzit soneria. S-a grăbit să deschidă și în prag a apărut Anton Vrabie, cu părul vâlvoi și obrajii obrajii roșii din pricina frigului de afară.
Înghețat ca un câine pe câmp, murmură Anton dând zăpada de pe palton și scuturându-și umerii. Gulerul era tot acoperit cu gheață, iar pe gene și sprâncene se topeau încet firişoare de zăpadă. Numai în casă e de stat pe vremea asta, pe cuvânt.
Așa e, și noi stăm, zise Andrei zâmbind cald și luând paltonul prietenului. Hai, vino, că tocmai pregăteam ceai cu Adriana. Sunt sigur că îți prinde bine ceva cald acum.
Au intrat în sufragerie. Anton s-a repezit direct la măsuța cu ceai, fără să-și ascundă dorința de a se încălzi cât mai repede. S-a afundat în fotoliul moale, a luat cana între palme, lăsând aburul să-i dezmorțească degetele și fața. Pentru câteva clipe a rămas cu ochii închiși, bucurându-se de liniștea serii.
Ei, zi-mi, ce-a fost așa important încât ai venit vineri seară la mine? Nu trebuia să fii acum cu soția și băiatul la soacră-ta?, îl iscăli Andrei zâmbind, dar privirea îi era plină de curiozitate. Sorbi încet din ceai, oftând mulțumit.
Așa ar fi trebuit, dar n-am mai mers, zise Anton într-un rânjet chinuit, dând iar o gură de ceai.
Înțeleg. Cum sunt Livia și Nicu?
Anton a rămas un pic pe gânduri, de parcă s-ar fi uitat departe în zăpadă. Apoi a încercat să pară dezinvolt.
Sunt bine, adică merge, încercă el să sune calm, dar Andrei simți imediat subțirimea de sub binele acesta, lipsa sinceră de liniște.
Anton învârtea cana goală în mâini, strângând-o nervos, uitându-se când la raftul cu cărți, când la tabloul de pe perete, când la marginea mesei. Evita să-l privească pe Andrei direct în ochi; parcă se străduia să găsească o scăpare în încăpere. A exhalat adânc și în cele din urmă a zis încet, însă răspicat:
Am depus actele de divorț.
Andrei a amuțit. Cana i-a tremurat ușor în mână, iar ceaiul a făcut mici valuri la suprafață. Și-a ridicat privirea spre prieten cu sinceră uimire, de parcă dorea să citească pe chipul lui alt adevăr.
Pe bune? Cu Livia?!, a întrebat aproape ridicând vocea.
Anton a dat din cap, fără să-și ia ochii de la fereastră, uitându-se parcă prin perdeaua de ninsoare în căutare de răspunsuri.
Da, șopti. Am cunoscut o fată Irina. Cu ea mă simt de parcă trăiesc, pentru prima oară! E ca o lumină aprinsă în întuneric, înțelegi?
Ești sigur că nu-i doar un val trecător? Aveți copil! Nicu are doar doi ani, Anton! Cum va rămâne fără tatăl lui? Ți-aduci aminte copilăria ta?
La întrebarea asta, Anton și-a ridicat capul brusc. Privirea lui avea o hotărâre pe care Andrei nu o văzuse niciodată până atunci; era clar că își repetase argumentele de nenumărate ori în sinea lui.
Sunt sigur, spuse apăsat, fără ezitare. M-am gândit mult. Nu mai pot trăi ca până acum, să mă trezesc în fiecare dimineață simțindu-mă prizonier în propria viață. Cu Irina, simt că am din nou visuri, motivație, că vreau să mă trezesc dimineața! Iar pe Nicu nu-l abandonez, nu-s ca tata!
Andrei a tăcut o vreme, cufundat în amintirile vechi. Școala generală, toamnă, curtea rece, el și Anton pe o bancă, la pauză. Pe atunci, Anton, adolescent visător, i se jura că nu va fi niciodată ca tatăl lui. Tata a plecat fără să încerce să repare nimic, eu nu voi face așa. Dacă mă însor, voi lupta până la capăt pentru familie!
Cuvintele acelea, spuse în copilărie, i s-au întors acum lui Andrei în minte ca un ecou amar. Și-a privit prietenul, bărbat în toată firea, și aproape șoptit a întrebat:
Îți amintești ce ziceai la școală, că nu vei face niciodată greșelile tatălui tău?
Anton s-a crispat. Și-a strâns pumnii, a ridicat bărbia, ca şi cum s-ar fi pregătit pentru un reproș.
Îmi amintesc. Și? a răspuns cu precauție, cu ton de om care deja așteaptă ceartă.
Și că acum faci exact același lucru, zise Andrei, calm, nepierzând contactul vizual. Îți lași soția și copilul la voia sorții.
Anton a sărit nervos din fotoliu, a făcut doi pași, apoi s-a întors aprins la Andrei, ochii arzând de indignare, de parcă simțea nevoia să-și apere dreptatea cu orice preț.
Nu-i același lucru! Tata a fugit pur și simplu. Nici măcar nu mi-a spus vreodată de ce! Eu am spus deschis, am discutat cu Livia, nu o mint! Nicu n-o să rămână fără mine, îl voi lua la sfârșit de săptămână! E altceva, nu sunt ca tata!
Andrei nu s-a grăbit să răspundă. A trecut încet mâna peste marginea mesei, apoi și-a ridicat privirea, cu grijă și neliniște.
Chiar crezi că pentru Nicu e vreo diferență? Pentru un copil nu contează dacă ai explicat tu cinstit sau nu. Contează că tata nu mai vine acasă, nu-i mai citește povești, nu se mai joacă seara cu el. Crezi că explicațiile tale vor compensa durerea asta?
Anton a rămas nemișcat, uitându-se în jos spre covor, ca și cum acolo ar fi putut găsi un răspuns. În minte îi fremătau scene din copilărie: el, la șapte ani, cu hainele roase, așteptând pe banca rece a școlii, privind la poartă ca mama să nu-l uite. Apoi, la treisprezece ani, retras lângă geam în timpul întâlnirii cu părinții, în timp ce colegii îl provocau: De ce nu vine taică-tu? A, el v-a părăsit…. Sau la șaisprezece ani, când a trântit cu putere chitara ieftină pe care tatăl îi adusese-o întârziat, iar corpul instrumentului s-a spart pe podea, un sunet ascuțit, ca spargerea unei iluzii.
În schimb, copilăria lui Andrei fusese cu totul alta. Tatăl lui calm, grijuliu, cu răbdare de sfânt, mereu acolo la ședințe, la pescuit, la mici reparații. Într-o zi, Anton i-a spus cu invidie reținută: Ai un tată erou. Iar Andrei, cu un zâmbet tăcut: Erou nu, doar mă iubește.
Acel mă iubește a rămas în mintea lui Anton mult timp, la început o vorbă goală, dar peste ani, a căpătat greutate.
Acum, uitându-se la Andrei, furia veche se amesteca cu rușinea și cu neputința de a explica ceea ce îi sfâșia sufletul.
Tu nu pricepi, zise Anton cu voce tremurată, căutând cuvinte care să elibereze povara celor trăite. Eu nu fug! Nu abandonez, vreau doar să pornesc pe alt drum, nu să mă ascund ca el.
Andrei îl ascultă atent, cu răbdarea pe care o ai cu un prieten apropiat.
Dar pe cel vechi-ai încercat să-l salvezi cu-adevărat? Sau te-ai convins că-i mai ușor să o iei de la zero?
Anton a albit la față și, fără să ridice privirea, a oftat:
Am încercat. Ani la rând. Am discutat, am căutat să reparăm ceva în noi, dar mereu ne întorceam la aceeași rutină fără bucurie, fără înțelegere.
Andrei, înclinat înainte, l-a întrebat blând, dar ferm:
Și cum ai încercat? Când i-ai adus ultima dată un buchet de flori, pur și simplu, fără vreo ocazie? Ai scos-o undeva la masă, i-ai spus ceva frumos, fără motiv?
Ajunge!, a ridicat tonul Anton, fără să vrea. Ție ți-a fost mereu ușor, cu familia ta perfectă! Cum poți să-mi dai lecții?
Nu era ură în glasul lui, doar amărăciunea atâtor ani de comparații. Și-a relaxat pumnii încet, iar Andrei a rămas calm:
Nu-i vorba de perfecțiune, ci de a face diferit, să nu repeți greșelile altora.
Anton s-a răsucit spre ușă, fața tăiată de nervi conținuți.
Tu nu știi cum e să crești fără tată! N-ai cum să-nțelegi…
Andrei s-a ridicat încet, postura deschisă, aplecat spre dialog:
Și totuși, îi dai lui Nicu exact aceeași soartă, zise el încet. Nu vrei să fii ca el, dar faci la fel…
Anton s-a oprit, cu mâna pe clanță, privind înapoi, cu ochii goi de ceartă, plini doar de o neputință dureroasă.
Tu nu vrei să-nțelegi zise stins.
Să-nțeleg ce? Că îți lași familia pentru altcineva, iscat din nimic?, clătină Andrei din cap. Nu înțeleg și gata!
Lasă-mă, te rog, cu predicile tale! Anton a ieșit, trântind ușa, al cărei ecou a umplut casa de o liniște apăsătoare.
Andrei a rămas locului, privind spre fotoliul gol, unde până acum câteva clipe stătea prietenul lui. S-a lăsat încet pe canapea și și-a acoperit fața cu palmele, încercând să-și limpezească gândurile care fugeau care-ncotro.
După câteva minute a intrat Adriana, soția lui, în halatul moale de casă, abia ieșită din baie, cu prosopul pe umeri. A privit îngrijorată spre ușă, apoi spre Andrei.
Ce s-a întâmplat? Am auzit voci ridicate…, a spus, apropiindu-se de el și așezându-se aproape. Vocea îi era liniștită, doar ușor tremurată de grija față de el.
Andrei a oftat, gândindu-se cum să-i spună fără să se lase purtat de valul emoțiilor:
Anton a plecat de-acasă. Zice că a cunoscut pe altcineva. A început procesul de divorț.
Adriana a dus mâna la piept, surprinsă, iar ochii i s-au umplut de milă.
Dar au un copil atât de mic! Și Livia îi știam un cuplu atât de frumos îi vedeam la zile de naștere, la sărbători, păreau atât de fericiți…
Tocmai asta e, mormăi Andrei amar. Face exact ca tatăl său, dar nu-și dă seama! Se repetă povestea, doar rolurile s-au schimbat.
Adriana a rămas pe gânduri; știa că nu rezolvă nimic cu vorbele mari. Doar i-a atins brațul ușor, cu voce blândă:
Poate s-a rătăcit puțin. Oamenii pierd uneori nordul, cred că scapă așa, deși doar fug de greul vieții. Poate-i va părea rău într-o zi…
Andrei a dat din cap, dar privea în gol:
Poți să te rătăcești, dar să nu cauți ieșire e și mai rău. El nu încearcă nimic. Doar fuge de ce ar fi putut repara, și nimic mai mult. N-am crezut că va face așa ceva, niciodată…
Adriana l-a cuprins liniștitor, fără să mai spună nimic. Afară ningea liniștit, acoperind orașul. În casă era liniște, numai ticăitul ceasului ținea timpul pe loc…
********************
Săptămâna următoare, Andrei și Adriana băteau la ușa Liviei. Afară, frigul de februarie biciuia pământul, iar vântul arunca zăpada pe trotuare. Adriana ținea în mâini o tavă cu plăcintă, legată cu o panglică simplă, gest modest, dar cu adevărat sincer.
Andrei își aranjă scurt geaca, îi zâmbi soției și apăsă pe sonerie. Trilu sunetului ajunse dincolo de ușă, apoi aceasta se deschise încet. Livia era acolo, vizibil surprinsă.
Andrei? Adriana? Ce încercă să întrebe, dar se opri.
Am trecut să vedem cum ești, zise Adriana blând, întinzând cutia cu plăcintă. Putem intra o clipă?
Livia ezită, dar apoi le deschise larg, făcându-le semn să pășească:
Sigur, intrăți.
Apartamentul era neobișnuit de tăcut. De obicei, veselie, glas de copil, televizor și jucării răspândite peste tot. Acum, liniștea se simțea apăsătoare. Observând privirea iscoditoare a Adianei, Livia explică:
E la grădiniță. Azi au teatru de păpuși, îl iau mai târziu.
Au mers la bucătărie. Livia a pus apa la fiert, a scos cănile de faianță, mișcându-se mecanic, ca și cum fiecare gest ținea locul gândurilor.
Luați loc, vă rog, indică spre masa rotundă.
Adriana așeză tava cu plăcintă, desfăcând cu grijă panglica. Livia turnă ceai, dar nu atinse cana decât să și-o încălzească la palme.
Cum te descurci?, întrebă Andrei, încet, cu grijă.
Livia ridică din umeri, fără să privească în ochi:
Clar, mă descurc. Munca mă ține ocupată, altfel aș lua-o razna cu gândurile.
Făcu o pauză, iar vocea i se frânse puțin.
Nicu încă nu pricepe de tot. Mă întreabă uneori unde-i tata. Îi spun că are treabă, că lucrează. Nu știu dacă mă crede, dar măcar nu plânge.
Ochii i s-au umezit și a tras aer adânc, încercând să se țină tare. Adriana i-a pus mâna peste a ei, gest simplu, dar plin de căldură. Livia a strâns-o scurt, recunoscând gestul.
Dacă ai nevoie de ajutor cu copilul, cu orice spune-ne. Noi suntem aici, mereu, sublinie Adriana clar, fără emfază, de parcă ar fi spus cea mai firească certitudine.
Livia i-a privit, și lacrima i s-a prelins liniștit pe obraz.
Mulțumesc, șopti, cu glas încărcat. Nu știam la cine să apelez, totul a venit dintr-o dată. Am avut impresia că, atunci când am nevoie, nu pot apela la nimeni.
Andrei s-a aplecat ușor în față:
La noi, mereu. Chiar de nu ceri, dacă simți, batem la ușă.
Vorbele lui, simple, au avut mai multă greutate decât orice jurământ. Livia a dat din cap, lăsând să curgă lacrimile, dar nu erau de neputință ci de ușurare, ca și cum cineva ar fi pus umărul la o povară uriașă.
Adriana s-a desprins încet și s-a apucat de plăcintă:
Hai să bem ceai, că s-a răcit. Și plăcinta am făcut-o special pentru tine; poate am ținut-o prea mult la cuptor, dar tot iese gustoasă.
Tonul Adianei, firesc, a readus puțin aer în cameră. Livia și-a șters lacrimile și-a luat lingurița:
Hai, să bem. Plăcinta nu trebuie irosită.
Gestul simplu de a se servi a fost pentru ea primul pas la normalitate…
**************************
Trei ani mai târziu, într-o zi caldă de primăvară la Grădina Copou, parcă toate durerile trecuseră. Pe gazonul proaspăt, Nicu, acum aproape de cinci ani, alerga frenetic după mingea roșie. Zâmbetul și râsul lui răsunau până departe. Pe bancă, Adriana legăna căruciorul cu fetița ei, iar lumina soarelui juca pe broderia căruciorului.
Andrei, lângă ea, îl urmărea pe Nicu cu o grijă sincer paternă.
Ce s-a făcut mare și iute, a remarcat Adriana, zâmbind. Nu stă locului niciun minut!
Da, zise Andrei, urmărindu-l cum înscrie un gol imaginat, bucuros nevoie mare. Livia se descurcă, îi dă tot ce are mai bun.
Adriana suspină:
Se descurcă, dar e greu cu adevărat, mai ales când Anton promite și nu vine, uită de ziua lui Nicu sau anulează sâmbăta la șase dimineața, zicând probleme la muncă.
Andrei s-a întunecat; în acești trei ani văzuse mereu aceleași episoade: Anton apărea, dădea cadouri scumpe pe fugă, promitea ieșiri, apoi anula pe ultima sută de metri. Alteori venea inopinat, de bărbat, stând cu copilul câteva minute, apoi dispărea sub pretext de treabă.
L-am rugat, i-am spus Nicu nu-i jucărie, ci copil: are nevoie de stabilitate, nu de pachete. El tot răspunde cu acum trec printr-o perioadă grea.
Perioada asta durează de trei ani, suspină Adriana. Iar Nicu pricepe. Ieri o întreba pe Livia: Mami, m-a lăsat tata?. Nu știi cât de greu i-a fost să nu plângă…
Andrei și-a strâns pumnii, apoi s-a relaxat, încercând să nu dea aripi nervilor.
Anton nu vrea să vadă cât rău face. A spus de atâtea ori că nu va fi ca tatăl său, iar acum, face la fel, doar că mai găsește scuze.
Ba chiar mai rău, completă Adriana cu blândețe. Zice că se caută pe sine sau își caută fericirea, dar, de fapt, fuge…
În acel moment, Nicu alerga deja spre ei:
Nenea Andrei, uite ce pot! a strigat și a arătat o nouă sforărie cu mingea, apoi s-a dus alergând pe iarbă.
Adriana l-a urmărit cu drag:
Noroc că te are pe tine. Tot timpul e cineva aproape de el. Pentru un copil, contează să știe pe cineva mereu acolo. Tu ești, Andrei, cel care nu pleacă.
Andrei a dat din cap, iar în ochii lui se citea o hotărâre liniștitoare: dacă Anton nu vrea să fie tată, el va avea grijă ca Nicu să nu-și simtă niciodată locul gol. Pentru că soarta n-are voie să se repete.
Sub soarele cald al primăverii, cu râsul lui Nicu și fetița care dormea liniștită, Andrei simțea că, pentru un copil, prezentul contează: un om care să nu dispară, cineva care să-l țină de mână. Asta era tot.
