Că tot satul știa de mult că va veni Radu, era limpede. Fetele se pregăteau din timp, își aranjau părul, alegeau cele mai frumoase rochii. Dar Ilinca, sărmana, rămasă orfană, la ce să-și piardă vremea cu mofturi de fete? Ea, ca întotdeauna simplă. Așa cum era, așa s-a și îndrăgostit el de ea, de parcă numai pe ea o vedea.
Toate fetele se uitau lung la Ilinca, vorba vine, uite norocul ei, a prins un băiat ca el. Că, din prima zi de când a apărut în Zăluceni, tot satul nu-și mai lua ochii de la el. Înalt, frumos ca scoarță de copac, cu umerii lați și mers sigur. Mai era și de la oraș, educat, făcut pe la universități de peste hotare, venit cu mintea plină de lucruri noi. Părinții lui oameni cu stare, îi cunoșteau toți de pe la Chișinău.
Bunicul, badea Vasile, fusese primar odinioară. Dusese toți copiii din sat până sus, la lumină, le croise drum în viață. Acum, își aștepta nepoții, se lăuda cu ei și bătea mândru din palme la fiecare reușită.
Despre venirea lui Radu se vorbea la fiecare uliță. Fetele pansau detalii, făceau și desfăceau coafuri. Ilinca, orfană dintotdeauna, ce să-și facă de cap? Dar el de prima dată la ea s-a uitat cu ochii aprinși.
Oricât s-au străduit celelalte să-i atragă atenția, degeaba. În vacanța de vară, a luat-o cu el la oraș. Bunicu’ Vasile doar a zâmbit undeva în barbă și i-a zis: De necaz s-a săturat biata fată, tu să nu îndrăznești să-i mai aduci vreo supărare! El i-a promis.
În Chișinău, viața era în altă cheie, agitație de nu știai de unde s-o apuci. Ilinca spera la bunătatea și atenția lui Radu, dar totul s-a schimbat încet, pe nesimțite. Cât a durat pregătirea nunții, erau încă griji comune și tandrețe.
După luna de miere, parcă nici nu o mai recunoștea. A început să se rușineze cu tânăra lui soție. Soacra îi vorbea mereu de sus, printre dinți, ori de câte ori avea prilej o făcea pe Ilinca să simtă că nu-i de nasul frumosului ei băiat de la oraș.
Nu faci supa cum trebuie, cămășile nu-s spălate cum se cade, nici podeaua n-o freci ca lumea, îi spunea soacra cu fiecare ocazie. Pe Ilinca o rodea neliniștea, dar unde să fugă, sub același acoperiș? Și la lucru nu a apucat, că nici Radu nu voia:
Ce lei să aduci tu acasă cu școala ta? Mai bine stai acasă.
Stătea. Când a rămas însărcinată, Radu era în al nouălea cer de bucurie. Se părea că totul și-a revenit. Soacra nu mai avea ce să-i reproșeze, îl dojenea pe fiu să fie blând cu nevasta. Dar liniștea n-a ținut. Ilinca a pierdut copilul. De atunci, totul s-a dat peste cap.
Nici la minte, nici la sănătate nu ții, nu ești bună de nimic, doar fața ți-e frumoasă, și la ce ajută? oftează soacra. Iar Radu cică zâmbea mândru, de parcă nu despre nevasta lui ar fi fost vorba.
A doua sarcină nu i-a mai adus băiatului nicio bucurie. Nu mai era nici atenție, nici așteptare. Apăruse doar iritare că nu mai arată ca înainte. Soacra încă îl dojenea să nu fie crud cu nepoata, că un copil trebuie crescut în dragoste.
Dar de dragoste era vai, Ilinca simțea cum se răcește totul între ei. Dormeau în camere separate, el pleca devreme la lucru, se întorcea târziu, când Ilinca adormea de oboseală.
Plângea noaptea, dar nu avea unde fugi, părinții nu îi mai erau. Nu voia ca pruncul ei să aibă soartă mai tristă și a ținut din răsputeri familia. Nu arăta cât o durea.
Când a venit vremea nașterii, nimeni n-a dus-o la maternitate, Radu nu mai călcă pe-acasă de o săptămână. A sunat singură la salvare. A născut fără să știe nici ea unde are să meargă. De la spital a ieșit nesigură, dar, în fața intrării, o aștepta o mașină cu baloane colorate. S-a luminat, a fugit să-l vadă pe Radu. Da’ el nu era. Doar soacra și badea Vasile, îmbrăcați frumos, cu flori.
Sărumâna, nepoțică, cel mai scump dar din lume ai adus, spunea bunicu, presărându-i obrajii cu zâmbete. Soacra, rece mereu, nu-și lua ochii de la nepoțică. Sala mesei era plină, cozonacul preferat al Ilincăi aburea pe masă soacra îl făcuse.
Nici n-am crezut vreodată că are să-mi fie Radu așa ticălos, a răbufnit, pentru prima oară, doamna Maria Vasile. S-a dus pe drumuri și v-a lăsat doar pe voi două. Dar lasă, lasă, noi fără el ne-om descurca. Vedem noi cât rezistă el fără voi. Nu vă las să vă facă cineva rău. O să-i fac act de ieșire din apartament, să se descurce, să nu vă aglomereze viața, că e în stare să mai aducă vreo nevastă.
Cum o s-o cheme, tată Vasile? întreabă bătrânul, poate Ancuța, după mama ta?
Ilinca a izbucnit în plâns, pentru prima dată arătându-și slăbiciunea. Soacra o mângâia pe creștet:
Nu te supăra, ai să vezi, fericirea o să vină. Îți șade bine cu pruncul în brațe. El e orb să nu vadă.
Eu înapoi în sat vreau, acolo o să ne fie mai bine…
Așa cred și eu, ce mai! O să creștem împreună nepoata, spuse bunicul vesel.
***
La doi ani după ce Ilinca s-a întors în Zăluceni, a venit Petru s-o ceară. Flăcău simplu, de la țară. Cândva, Ilinca nici nu se uita la el. Dar după toate prin câte trecuse, alta era măsura unui bărbat: să fie bun și să nu lase să ți se facă vreo nedreptate.
Ia gândește-te, unde mai găsești tu așa om? Îl știi de mic. Și dacă Radu se întoarce?
Ilinca nici nu-l lăsă să termine.
Nu se mai întoarce. Și nici drag nu-mi mai e.
Bine atunci, spuse bătrânul fericit, ne pregătim de nuntă.
***
La nuntă a venit și doamna Maria Vasile.
Cum ai grijă de Ilinca, îi zicea tăios lui Petru, merge azi la lucru pe jos. Și acasă dezordine, ciorapii Ancuței nespălați…
Dumneavoastră cine sunteți? S-a arătat mirat mirele.
Soacra…
Fostă, a completat Petru hotărât.
Gata cu cearta, râse Ilinca, soacra rămâne soacră, nu-i poți schimba inima niciodată.
De emoție, de asta m-am băgat, începu să se scuze Maria Vasile. Tare mi-e teamă că n-o să mă lăsați să-mi văd nepoata.
Veniți oricând vreți, răspunse Petru, dar familia noastră o facem noi, fără bâzdâc de la nimeni.
Ilinca se uită cu încredere la el: Acesta sigur nu mă va lăsa la necaz, se gândi, zâmbind cu ochii plini de speranță.
