Despărțire din oficiu
O să fie bine, șoptește rar Andrei, încercând să pară sigur pe sine. Inspiră adânc, expiră și apasă pe sonerie. Seara se anunță complicată, cum altfel? Să cunoști părinții iubitei e treabă cu greutate…
Ușa se deschide aproape instantaneu. În prag stă doamna Mariana Petrescu. Impecabilă coafură aranjată, rochie elegantă, machiaj abia sesizabil. Privirea îi alunecă peste Ilinca, se oprește o clipă la coșul cu fursecuri, apoi buzele i se strâng imperceptibil. Gestul e subtil, dar Ilinca îl simte.
Poftiți, spune Mariana Petrescu, fără vreun strop de căldură în glas, făcând un pas lateral să le dea voie să intre.
Andrei pășește înăuntru, evitând privirea mamei, iar Ilinca îl urmează cu pași grijulii. Apartamentul îi întâmpină cu lumină caldă, discretă, și cu miros fin de santal. Totul e curat și aranjat cu o precizie ce te face să te simți străin. Nicio carte aruncată la întâmplare, niciun fular uitat pe vreo masă. Fiecare obiect stă la locul lui, fiecare detaliu strigă ordine și control.
Mariana îi conduce în sufragerie o cameră mare cu geam lat, acoperit de draperii crem groase. Un colțar masiv, îmbrăcat într-o stofă fină, domină centrul, lângă el o măsuță joasă din lemn închis. Le arată spre canapea, invitându-i să se așeze.
Ceai? Cafea? întreabă fără să o privească pe Ilinca, cu un ton egal, ca și cum bifează un protocol și nu vrea, de fapt, să fie gazdă.
Un ceai aș bea, mulțumesc, răspunde Ilinca politicoasă, zâmbind cald și calm, deși vocea îi tremură puțin. Pune coșul pe măsuță, desface cu grijă fundița și ridică capacul. Aroma fursecurilor proaspăt coapte umple imediat camera. Am adus niște fursecuri. Sunt făcute de mine. Dacă doriți să gustați…
Mariana Petrescu se uită o clipă atent la coș, apoi dă din cap aprobator.
Bine, spune și se duce la bucătărie. Îndată revin cu ceaiul.
După ce pleacă, Andrei se apleacă spre Ilinca și șoptește:
Scuză-mă. Mama e mereu atât de… reținută.
Nui nimic, zâmbește Ilinca, strângându-i mâna. Contează că tu ești cu mine.
Cât timp Mariana pregătește ceaiul, se lasă liniștea. Ilinca scanează camera totul e prețios, ordonat, dar parcă nimic nu transmite că acolo locuiește cineva cu adevărat. Ca o expoziție în care nu ai voie să atingi nimic.
Curând, Mariana revine cu tava. Doi cești delicate de porțelan cu model floral, un ceainic argintat și farfurioare cu fursecuri aranjate perfect în cerc. Le pune pe măsuță, toarnă încet ceaiul și se așază într-un fotoliu, mâinile împreunate pe genunchi.
Așadar, Ilinca, începe privind-o atent, analizând tot: coafura, privirea, felul cum ține ceasca. Andrei mi-a zis că ești studentă la Pedagogie, nu?
Da, anul trei, răspunde Ilinca, făcând eforturi să-și stăpânească emoțiile. Pune ceașca pe masă, să nu-i tremure degetele. Îmi place mult lucrul cu copiii, mă împlinește. E o bucurie adevărată să-i vezi crescând, descoperind lumea.
Cu copiii, hm, repetă Mariana cu un surâs abia perceptibil și o sprânceană ridicată. Foarte frumos, dar nu te gândești că salariile educatorilor… sunt modeste? La cât e viața de scumpă, trebuie să te gândești la viitor, la siguranță.
Andrei intervine brusc:
Mamă, hai să nu vorbim doar de bani. Ilinca iubește ceea ce face, asta contează. Cu banii… o să fie bine. Ne sprijinim, important e să fim împreună.
Mariana îl privește, fără să răspundă. Ia o gură de ceai, ca și cum cântărește fiecare cuvânt.
Să faci ce-ți place e minunat, spune, privind inapoi spre Ilinca. Dar realitatea e alta. Ai idee unde vei lucra după facultate? Ai vreun plan pe următorii ani?
Ilinca respiră adânc, gata să răspundă. Înțelege că această întrebare e mai mult un test.
Da, m-am gândit. Vreau să mă angajez la o grădiniță, să capăt experiență. Apoi, visul meu e să fac cursuri de psihopedagogie specială, ca să lucrez cu copii cu nevoi speciale. Știu că e dificil, dar simt că acolo e locul meu.
Mariana aprobă din cap, dar nu pare convinsă. O privește tăcută, de parcă tot nu a aflat ceea ce o interesează.
Nu vreau să trăiesc pe cheltuiala lui Andrei, continuă Ilinca. Vreau să muncesc, să mă dezvolt, să fiu pe picioarele mele, să clădim împreună o familie în care fiecare se implică, financiar și emoțional. Banii contează, dar și să fii împlinit.
Interesant… Dar nu te-ai gândit la o carieră mai rentabilă? Cu frumusețea și inteligența ta, ai putea lucra în vânzări, marketing… Salariile acolo sunt mult peste cele din educație.
Andrei vrea să răspundă, dar Ilinca îi face semn să se oprească. Înțelege că acum contează să-și apere singură alegerea.
Dar dumneavoastră ce lucrați? întreabă ea direct, privindu-o în ochi, surprinzând-o pe Mariana.
Mariana se încordează ușor, dar își revine rapid.
Eu… Nu lucrez. Soțul meu aduce banii în casă. Eu administrez gospodăria, îl ajut cu problemele organizatorice, țin casa în ordine. Și asta e muncă, chiar dacă nu e plătită.
Înțeleg, spune Ilinca, pe un ton împăcat. Atunci de ce credeți că eu ar trebui să caut cu orice preț doar bani? Dacă dumneavoastră ați avut libertatea să stați acasă, de ce mie mi se cere să renunț la tot ce iubesc? N-am cerut niciunui bărbat să mă întrețină.
Se lasă tăcere. Mariana o privește lung, studiind atent.
Soțul meu m-a rugat să nu lucrez, putea asigura traiul nostru. Dar Andrei…
Andrei se foiște pe colțar, simțindu-se strâns de tensiune. Privește scurt la mama lui fața ei e neschimbată , apoi la Ilinca, dreaptă, cu capul sus, dar în ochi i se citește o nedumerire.
Ilinca, tu pricepi… începe el stins, cuvintele îi scapă greu printre buze. Mama doar vrea să ne știe bine. Să nu trecem prin greutăți evitabile.
Ilinca îl privește mirată. Doar ce a ținut cu ea, iar acum parcă joacă de partea Mariei. O doare această răsucire tocmai în momentul când avea nevoie să-i fie alături.
Deci ești de acord cu ea? întreabă, încercând să fie calmă. Crezi că nu ar trebui să fac ce-mi place? Să lucrez unde nu-mi doresc, numai pentru bani?
Nu chiar… Andrei ezită, împreună mâinile, le desface din nou. Dar mama are dreptate, trebuie să ne gândim la viitor și la siguranță. Nu putem trăi doar cu ziua de azi. Trebuie să știm cu ce plătim rata, curentul, facturile…
Mariana îi aruncă fiului un zâmbet de aprobare, aproape imperceptibil, care îi dă clar de înțeles că a spus ceea ce trebuia. Apoi revine la Ilinca, tonul îi devine mai blând, dar la fel de tranșant:
Spune-mi, Ilina, crezi că fiul meu trebuie să renunțe la visul lui pentru asta? El a visat mereu să fie jurnalist, să călătorească, să scrie Nu e un job, e chemare. Acum ar trebui să uite de toate pentru a ține singur o familie?
Ilinca ar vrea să răspundă, dar Andrei o șterge la vorbă.
Mama, eu…
Andrei, răspunde sincer, îl întrerupe Mariana abrupt, privindu-l direct. Ești gata să lași totul baltă pentru această fată? Să nu mai pleci în delegații, să renunți la tot ce te pasionează?
Andrei încremenește. Se uită la Ilinca în privirea ei se vede dezamăgirea, dar tace, lăsându-l să decidă ce simte. Parcă două persoane se luptă în el: una ar vrea să o apere pe Ilinca, cealaltă se teme că mama are dreptate că visurile se sacrifică pentru realitatea de zi cu zi.
Eu oftează greu. Nu vreau să renunț la ce visez. Dar nici să o pierd pe Ilinca. Îmi doresc să găsim o cale de mijloc. Poate nu o să mai scriu la fel de mult ca înainte, dar vreau să știu că Ilinca mă sprijină și eu pe ea.
Mariana oftează, clatină din cap, apoi tace, relaxându-se pe spătarul fotoliului, ca și cum a spus tot și așteaptă desfășurarea lucrurilor.
E interesant cum puneți problema, zice Ilinca zâmbind ironic, văzând că logodnicul nu îi e alături. Adică Andrei nu are voie să renunțe la visul lui, dar eu trebuie să renunț la al meu și să mă duc să fac bani? Nu vi se pare injust?
Andrei privește în jos, strângând tremurat ceasca de porțelan. Gândurile îi vârtejesc haotic, nu găsește cuvinte potrivite, pentru el, pentru mama lui, pentru Ilinca.
Probabil, trebuie să găsim un echilibru…, murmurează privind în ceai.
Echilibru? scoate Mariana, și de data asta se simte nu doar ironia, ci o certitudine trainică în glas. Știi prea bine că viața nu merge cu jumătăți de măsură. Ori te dedici meseriei, ori…
Tac brusc, privindu-i pe amândoi cu acea privire mustrătoare a maturității.
Andrei înghite în sec. Ar vrea să spună că vremurile s-au schimbat, că tinerii de azi pot echilibra viața profesională cu cea personală, dar nu găsește curaj. Știe privirea asta: a mamei care îl face, într-o clipă, să se simtă din nou copil ce nu cunoaște viața.
Cred că pentru seara asta ajunge, încheie Mariana ridicându-se cu aceeași eleganță calculată. S-a lăsat întunericul și la noi în cartier nu-i bine seara. Mai bine să mergi acasă, Ilinca. Andrei, noi doi avem de vorbit serios, acum!
Andrei abia cutează să se opună:
Mamă, dar aș putea s-o conduc măcar până la stație…
Nicidecum! îl taie scurt mama, fără să se întoarcă. M-aș îngrijora. Rămâi aici.
Andrei se lasă pe spate, umilit, brațele îi cad pe genunchi. Știe că e inutil să se certe. Mama nu e de înduplecat când decide ceva.
Scuză-mă, Ilinca, spune în șoaptă, fără să ridice ochii. Poate că mama e îngrijorată pe bune. N-o să te conduc. Cheamă-te o mașină.
Ilinca dă din cap încet. Nu insistă, nu mai are rost. Pur și simplu pune calm ceasca pe măsuță, își ia poșetuța și se ridică.
Bine, atunci plec, spune, deși în inimă simte deja rana dezamăgire și un fel de furie mocnită. Tot ce vrea acum e să iasă din casa unde fiecare detaliu îi amintește că nu e a ei.
Mulțumesc pentru ceai, adaugă, politicos, dar în voce răsună clar răceala. Nu mai vrea să impresioneze pe nimeni, ci doar să închidă o ușă.
La revedere, răspunde Mariana, cu privirea dusă, de parcă Ilinca nu mai există nici ca interlocutor, nici ca om ce ar merita o secundă de atenție.
Ilinca se îndreaptă spre ieșire. Merge calm, fără grabă, deși simte sufletul apăsat. În prag aruncă o privire peste umăr Andrei stă tot pe canapea, cu capul plecat, umerii lăsați. Nu ridică ochii, nu face niciun gest să o oprească, nu spune nimic. Tăcerea aceasta e, pentru Ilinca, confirmarea tuturor temerilor.
Iese în stradă și trage adânc aerul răcoros. Parcă scapă dintr-o strânsoare, dar nu se liniștește cu adevărat. Durerea, furia, tristețea se amestecă într-un singur nod care abia o lasă să respire. E evident: Andrei va fi mereu de partea mamei, chiar și împotriva ei.
Merge pe trotuar, întâi încet, apoi din ce în ce mai repede, ca și cum ar fugi de gândurile astea. Dar ele vin după ea, îi bântuie mintea obsesiv: Nici măcar nu a încercat să mă apere. Nici nu i-a spus mamei că are încredere în mine. Pentru el, mai important e ce zice ea decât ce simt eu. Merge tot mai iute, strânge pumnii în buzunar, aproape că ar vrea să țipe, dar doar își mușcă buzele să nu plângă.
Ajunge acasă pe întuneric. Strada e goală, doar becurile luminează slab asfaltul ud plouase recent. Ilinca încuie repede ușa și cade pe taburet în hol. Liniștea o îmbracă ca o pătură caldă. Aici, în apartamentul ei, poate să se lase să fie ea însăși, fără măști.
Stă tăcută privind în gol, simte cum încet, încet, furtuna din suflet se domolește. Gândurile devin limpezi. Știe: nu e un capăt de lume, e doar sfârșitul unei etape care, poate, nici nu trebuia să înceapă. Ilinca trage aer adânc și expiră încet. O nouă zi o așteaptă, cu noi drumuri. Și știe că se va descurca.
*******************
A doua zi, Ilinca hotărăște să nu îi răspundă lui Andrei. Telefonul vibrează de câteva ori în buzunar, dar doar se uită la ecran și îl pune la loc, fără să răspundă. Are nevoie de timp, vrea să-și clarifice ce vrea cu adevărat. Aceeași idee îi revine obsesiv: chiar dacă ar rămâne împreună, ar fi mereu o rivalitate cu mama lui. Iar Andrei ar alege să stea, mereu, între două femei, fără să se hotărască. Își imaginează viitorul orice discuție, orice decizie, trecută prin filtrul Marianei Petrescu. O imagine ce o umple de tristețe.
Câteva zile trăiește pe pilot automat: merge la cursuri, își face temele, iese cu colegii, dar totul fără vlagă, mecanic. Încearcă să nu se mai gândească la Andrei, dar mintea revine mereu la acea seară și la tăcerea lui.
După câteva zile, în drum spre casă, Ilinca vede la scară o siluetă cunoscută. E gata să intre în bloc când aude:
Ilinca!
Se oprește. Andrei stă acolo, cu mâinile în buzunarele gecii. Privirea vinovată, fără fermitatea pe care i-o cunoștea uneori. Se apropie încet, de parcă s-ar teme să nu dispară înainte să vorbească.
Trebuie să discutăm, spune privind pe lângă ea. Mama… mi-a spus clar… adică, ea crede că nu ești potrivită pentru mine.
Ilinca ridică din sprâncene, inima i se strânge, dar încearcă să pară calmă.
Și tu ce crezi? întreabă direct.
Andrei ezită, privește în jos, oftează. Caută cuvinte, dar nu le găsește.
Știi… e mama mea, spune timid, ridicând ușor din umeri. Se gândește la binele meu. Nu vreau să o supăr.
Glasul lui nu are nici urmă de convingere adevărată. Nu e o explicație, ci o jumătate de scuză. Ilinca îl privește lung, încercând să-și dea seama ce simte el cu adevărat sau doar nu are curajul s-o spună.
Deci ești de acord cu ea? întreabă, deși știe deja răspunsul.
N-am zis că-s de acord, se grăbește Andrei, ridicând ochii. Dar e familia mea. Nu pot să-i întorc spatele, pur și simplu.
Tace, așteptând-o parcă pe Ilinca să găsească o rezolvare, ea să-i spună ce să facă. Dar Ilinca nu mai vrea să caute alternative. Se gândește: Dar dacă lucrurile nu se vor schimba niciodată? Dacă de fiecare dată la orice pas va trebui să țină cont doar de dorințele mamei lui? Eu o să fiu mereu pe locul doi…
Vrei să fii cu mine? îl întreabă privindu-l direct.
Andrei din nou tace, deschide gura, dar cuvintele nu ies. Doar oftează și-și lasă umerii jos, recunoscând că nu poate oferi ce aștepta Ilinca.
Ilinca dă din cap încet, ca și cum își confirmă ceva ce știa de mult. Nu cere explicații, nu vrea să audă alte scuze. Se întoarce și urcă în bloc, lăsându-l în urmă pe Andrei cu toată nehotărârea și tăcerea lui.
Andrei privește cum intră și rămâne, stingher, cu mâinile încrucișate, golit pe dinăuntru. Ar vrea s-o strige, dar nu poate. Doar stă pe trotuar și se întreabă dacă a făcut ce trebuie.
Seara, Ilinca iese la o scurtă plimbare. Strada e liniștită, luminată firav de câteva felinare. Aerul miroase a toamnă frunze, ploaie, ceva proaspăt și curat. Merge fără țintă, lăsând pașii s-o ducă unde vor ei.
La un moment dat izbucnește în râs. Râs ușor, aproape copilăresc, iese spontan. Se oprește, privește luminile în depărtare și înțelege: deși viața va aduce greutăți, e gata să le înfrunte. Pentru că, în sfârșit, știe: nu trebuie să trăiască după așteptările altora, nu are de ce să se justifice sau să demonstreze nimic nimănui. E liberă. Și asta valorează cel mai mult.
