De multe ori îl vedeam cum dispare zile la rând cu treburi prin țară, obișnuisem să nu mă mai mir. Îmi răspundea la mesaje târziu, se întorcea acasă sfârșit, murmurând că au avut ședințe fără sfârșit. N-am umblat niciodată prin telefonul lui, nu-l presam cu întrebări. Aveam încredere în el.
Într-o seară, în timp ce pliam bluzele pe marginea patului din dormitor, a intrat fără să-și scoată pantofii. S-a trântit pe pat și mi-a spus, cu o voce care nu semăna deloc cu el:
Ascultă-mă până la capăt, te rog, fără să mă întrerupi.
Din clipa aceea, am știut că ceva grav stă să se rupă. Mi-a spus că se vede cu o altă femeie. L-am întrebat cine este. S-a oprit scurt, parcă încercând să țină cuvintele înăuntru, dar într-un final mi-a spus numele ei: Mirela. Lucra într-o clădire de birouri alăturată cu a lui. Era mai tânără decât el. L-am întrebat dacă s-a îndrăgostit. A spus că nu știe, dar cu ea nu mai simte greul zilei, nu mai resimte aceeași oboseală. Am întrebat dacă vrea să plece. Mi-a răspuns:
Da. Nu mai pot juca teatru.
În acea noapte a dormit pe canapea. A doua zi a ieșit devreme, iar două zile nu s-a mai întors acasă. Când în sfârșit a revenit, spusese deja totul unui notar. A cerut divorț, rapid, fără complicații. Începu să-mi enumere ce vrea să ia și ce nu ca și cum făcea lista de la piață. L-am ascultat în tăcere. În mai puțin de-o săptămână eram deja plecată din apartamentul nostru din Chișinău.
Au urmat luni grele, pline de ceață în minte și hârtii pe masă. Fiecare factură, fiecare colț de decizie cădea pe umerii mei. Ca să nu mă tânguiesc în singurătate, am început să ies mai mult. Acceptam orice invitație, nu ca să mă simt bine, ci ca să fug de camera goală. Într-o zi, la coadă la cafea, m-am împiedicat parcă de privirea unui bărbat.
Am schimbat două vorbe banale – vremea, aglomerația, tramvaiele de pe Ștefan cel Mare și întârzierile nesfârșite. Apoi am început să ne intersectăm privirile mai des, ca și cum ațipisem amândoi în același vis. La o masă mică, printre aburii de cafea și zgomotul orașului, mi-a spus fără nicio ocoliș că are cu cincisprezece ani mai puțin decât mine. Nu a făcut vreo aluzie stânjenitoare, nu a transformat totul într-o glumă. M-a întrebat și el ce vârstă am și a continuat conversația ca și cum timpul ar curge după alte legi.
M-a invitat să ieșim din nou. Am acceptat. Cu el, totul plutea altfel. Nicio promisiune făgăduită în nopți neclare, niciun cuvânt dulce de dus acasă. Doar întrebări simple dacă sunt bine, dacă pot să vorbesc, dacă am nevoie de liniște. Nu se ferea să asculte despre divorțul meu și nu încerca să bage sub covor discuțiile dureroase. Într-o zi, mi-a spus direct că mă place, că știe că ies dintr-o poveste încâlcită. I-am zis că nu mai vreau să repet greșelile, că nu vreau să depind de nimeni. El mi-a răspuns blând:
Nu sunt aici nici să te controlez, nici să te salvez.
Fostul meu a aflat de la alții. După luni de tăcere, m-a sunat voce rece, ca o fereastră deschisă în ianuarie. M-a întrebat dacă e adevărat că ies cu un bărbat mai tânăr. Am zis da. M-a întrebat dacă nu mi-e rușine. I-am răspuns că adevărata rușine e trădarea lui. A închis sec, fără să-și ia rămas bun.
Am divorțat fiindcă el a plecat pentru altcineva. Dar, fără să caut, m-am trezit lângă un om care, în loc să mă tragă din vis, mă lasă să-l visez mai departe, care mă vede și mă prețuiește exact așa cum sunt.
E darul vieții? Poate că da, sau poate e doar o altă ușă ce duce spre altă cameră în casa viselor noastre din Moldova, unde timpul curge altfel, iar răspunsul începe mereu cu poate.
