Daţi jos cocioaba! răcnea afaceristul, fără să ştie că deja un ofiţer de intervenţie specială se apropie încet de casă.
Artem nu suporta luna noiembrie. În noiembrie, noroiul parcă devine cleios ca smoala, iar cerul coboară atât de jos încât atinge vârfurile copacilor. Autobuzul îl lăsă la cotitură, îl îmbrăcă în aburul de eșapament şi dispăru pe şosea, în ceaţă.
Mai avea de mers vreo kilometrul până-n sat. Rucsacul îi atârna greu pe umeri era plin cu daruri: o broboadă pufoasă, o cutie de bomboane pe care le iubea bunica Nadejda, şi o conservă bună de cafea. Artem nu-i dăduse nici un telefon, voia să-i vadă ochii când intra pe poartă. Trei ani prin străinătate, răni grele, luni de spital era obosit. Tânjea după linişte, trosnet de lemne şi bunătăţi coapte de bunica lui.
Dar linişte nu era.
Chiar de la marginea străzii Luncilor, un vuiet greu i se strecură sub piele. Un motor diesel sunând la turaţie joasă: prelins, liniar, ameninţător. Artem grăbi pasul, sărind peste bălţi. Gardul vopsit de el în verde, cu ani în urmă, era acum la pământ pe o parte.
În dreptul porţii răsfrânte, stătea un SUV negru, imens. Pe lângă el, doi bărbaţi zdraveni, în geci de piele, scuipau seminţe ziua-n amiaza mare direct în noroi. Iar mai aproape de scări, un bărbat în palton bej, masiv, umbrea o bătrânică gârbovită, în jachetă de fâș.
Bătrâno, ţi-ai pierdut minţile? vocea bărbatului vibra ca o coardă întinsă. Am zis: o săptămână termen! Atât! Stau cu utilajele degeaba, investitorii mă bat la cap!
Măi dragă, unde să mă duc eu la iarnă… glasul bunicii Nadejda tremura, aproape plângând. E gospodăria, e mormântul moşului…
În azil te duc! răcni afaceristul, izbucnind cu vârful pantofului lăcuit într-o găleată veche de tablă ce zornăi și se rostogoli pe curte. Stricaţi cocioaba! strigă la cei doi cu seminţele. Dacă nu înţelege de vorbă bună!
Unul dintre bodyguarzi zâmbi și făcu un pas înainte.
Artem nu zbiera, nici nu alergă. Intra în curte în liniște, aşa cum fusese învăţat. Lăsă rucsacul ca pe o nălucă, la marginea ierbii.
Bodyguardul îl observă când între ei mai rămăseseră doar doi paşi.
Bă, dar tu… cine ești? apucă să zică, însă Artem făcu o mișcare scurtă, precisă. Omul tuşi a aer, se ghemui, doborât de lovitură. Celălalt ridică privirea; în ochii lui Artem nu era furie doar o oboseală de gheaţă, mortă.
Stai liniștit, şopti Artem.
Afaceristul de lângă scări se întoarse nervos. Chipul neted şi lucios i se transformă de uimire.
Cine eşti tu? De unde ai apărut?
Artem intră lângă bunica. Ea privea uimită către el, ţinându-şi mâinile peste piept.
Artişor… şopti ea. Ești viu…
O îmbrăţişă cu blândeţe. O simţi cât de firavă a devenit şi cât de familiar miroase a picături calmante şi stofă veche.
Sunt viu, bunico. Intră-n casă, pune ceaiul la fiert.
Auzi, Rambo! urlă afaceristul, apropiindu-se cu spită. Tu cu cine te iei de piept? Eu-s Eduard Călin! Ţin cartierul ăsta! O să răspunzi pentru gardianul meu!
Artem se întoarse calm, se apropie de Călin până-i simţi respiraţia. Călin era mai înalt, dar făcu un pas involuntar înapoi. Din Artem ieşea o ameninţare mută, imprevizibilă.
Ascultă, Edik, glasul lui Artem şopti ameninţător, ia-ţi păcălicii şi plecaţi. Urcă-te-n maşină şi să nu mai simt miros de colonie de-a ta nici peste un minut aici.
Călin se umflă la faţă.
Mă ameninţi? Mâine vin cu utilajele şi dărâm coliba asta! Cu voi înăuntru!
Întoarse spatele, făcu semn oamenilor (cel lovit abia de se ţinea pe picioare) şi porni spre maşină. Portiera trântită sperie un stol de vrăbii de pe acoperiş. Jipul se răsuci brusc, brăzdănd straturile cu astrii veștejiţi şi dispăru spre drum.
În casă plutea o căldură stranie, ca un abur subțire, greu de prins. Pe masă se răcea o porţie de cartofi prăjiţi. Bunica Nadejda se fâstâcea aducând murături, ciupercuţe, varză acră, dar lingura îi tropăia nervos în farfurie.
De-o lună s-a ţinut tărăboi, șopti ea privind afară. La început vorbă bună: să cumpere pământul, nimic de bani. Pe urmă a venit Călin. Zis că face complex de vacanţă cu iaz aproape. A tot strâns lumea
Au cedat mulţi? întreabă Artem, sorbind ceai tare şi dulce ca-n copilărie.
Toţi de pe stradă, numa noi şi vreo două familii încăpăţânate. La Petrişor a dispărut vaca, găsită apoi moartă-n pădure. La Sanda s-a pornit incendiu noaptea. Oamenii se tem, Arteme. Călin are frate la primărie şi nepot la miliţie… Noi, bătrânii, cui să ne plângem?
Artem simţea tensiunea crescând în el. Cunoştea tipul ăsta de oameni: nu se opresc. Dacă Călin zice că vine mâine, vine cu întăriri.
Actele casei unde-s?
În cutia din dulap. Totul în regulă, măiculiță.
Bine. Te bagi la somn, bătrâno. Eu stau de gardă.
Noaptea, Artem n-a pus geană pe geană. Înconjură ograda, verifică gardul bătaie de joc. Dinspre pădure se putea apropia pe furiş. Casa era din lemn, bătrână dacă voiau, ardeau tot cu-o brichetă.
Ieşi pe pridvor la fumat. Semnalul slab, trebui să urce pe pod.
Formă un număr. Tonuri lungi.
Da? o voce veselă, deşi era trei noaptea.
Săniuţă, salut. Eu sunt Liniştitul.
Liniştite! Frate! Unde eşti? Credeam că eşti iarăşi la recuperare.
La bunica-mea la Luncani. E harababură: un cocoş local, cu oameni şi utilaje. Mâine zice c-aduce buldozere, demolează casa. E nebun.
Câţi sunt?
Azi au fost trei. Mâine vin cu mai mulţi, sigur. Mai are pile la poliţie. Legal nu avem cale.
Trimite poziţia. Eu cu băieţii suntem la Bacău, venim dimineaţă. În zăpadă, tânărule, să stai liniştit.
Săniuţă, ai grijă. Fără… scene.
Of, ne ştii. Suntem domni.
Artem coborî. Soarele mai avea patru ore până la răsărit.
Dimineața venea cenușie, grea. Ceața se lăsa peste râu. Artem stătea pe treptele casei, curăța metodic un măr cu briceagul. Bunica, convinsă cu greu, nu ieșea din încăpere.
Își făcură apariția la fix nouă. Călin nu mințise.
Înainte s-a auzit un huruit. Apoi, din ceață, s-au ivit un buldozer galben cu cupa ridicată, două SUV-uri negre și o dubă.
Convoiul s-a oprit lângă poartă.
Călin a coborât primul. Fără palton, într-o scurtă groasă. Lângă el, un tip cu cicatrice pe obraz evident, șeful gărzilor. Din dubă s-au revărsat vreo doisprezece inși, toți în treninguri sau haine de camuflaj. În mâini bâte, țevi.
Ei, apărătorule? zâmbi Călin, incisiv. Ți-ai strâns calabalâcul? Să te ajutăm?
Artem se ridică, mușcă din măr.
Ți-am spus ieri, Edik. Chiar nu auzi?
Răscolește poarta! țipă Călin la buldozerist. Pe obraznicul ăsta să-l învățați minte!
Buldozerul răcni, scuipând fum. Ceata cu bâte deja intra pe poartă. Artem rămânea pe pridvor, singur, îmbrăcat simplu în pulover vechi.
Mercenarii se simțeau siguri; erau mulți, aveau arme, susținuți de bani și influență.
Ghiozdane, dă-te singur jos. Rămâi întreg dacă ai minte, încolți dur tipul cu cicatrice.
În clipa aceea, de la liziera pădurii, se auzi un motor furios. Nu sunet de buldozer, ci altceva scurt și tăios.
Toți priviră peste umăr.
Două ARO civile zburau, stropind noroaiele. În intersecție frânară brusc, blocând retragerea SUV-urilor lui Călin.
Ușile săriră. Din ele coborâră șapte bărbați. Fără țipete, fără agitație. Se aliniară tăcuți, solidari, umeri lângă umeri. Haine normale, bocanci, dar în privire o hotărâre trecuseră deja prin multe.
Săniuţă, scund, pistruiat, ochi zglobii, făcu pas în față.
Să trăiți, stimabililor! strigă tare. Ce petrecere e aici şi de ce nu ne-aţi chemat?
Călin se fâstâcea. Simțise că s-a schimbat ceva fundamental.
Proprietate privată! Avem treabă aici! Voi cine?
Noi? Săniuţă zâmbi. Suntem… voluntari. Ajutăm bunicile la sobă, la gard. Dar voi, clar, deranjați curtea.
Scoateți-i! urlă Călin, pierzându-şi controlul. Împingeți-i afară!
Argații cu bâte s-au năpustit. Greșeală fatală.
Un minut jumate a durat hărmălaia.
Prietenii lui Artem lucrau rece, eficient, ca niște fosfori pe ploaie. Fiecare atac era întors împotriva inițiatorului. Nicio panică.
Cicatrizatul ridică o țeavă spre Săniuţă. Acesta îl eschivă suav şi îl trânti pe jos, imobilizându-l.
Jos, porunci cineva din grup, glasul aspru. Atât de ferm că și buldozeristul oprise motorul și ridicase brațele.
În două minute toți ai lui Călin zăceau pe jos, năuciți. Călin se sprijinea de SUV, palid ca varul. Artem s-a apropiat.
Edik, rosti el scurt. Ia mobilul.
D-dar de ce? bâlbâi Călin.
Intră pe ştiri. Judeţene.
Călin scoase mobilul, deznădăjduit.
Săniuţă privi şi el peste umăr.
Ia uite, deja au pus-o pe net. Rapizi băieţi!
Pe ecran: Abuz la Luncani: afaceristul Călin și administraţia locală hărţuiesc pensionarii. Probe video.
Sub titlu chiar filmul de ieri, cu Călin izbind găleata, ţipând la bunica, ameninţând cu demolări.
Eu n-am doar prieteni sportivi, Edik, spuse Artem calm. Unul e jurnalist la televiziunea regională; îi place să dea în vilegiaturi corupte. Filmarea e deja la Parchet şi la judeţ.
Călin scăpă telefonul în noroi.
Ne înţelegem? bâigui el. Vă plătesc… mult vă plătesc.
Ne-nţelegem, sigur, dădu Artem din cap. Îţi iei oamenii, utilajele și zbori. Dacă păţește bunica mea sau vreun vecin ceva… Ai priceput?
Călin dădu din cap repede, ca moara de vânt.
Poliţia sosi după o oră. Nu locală, ci batalion special din judeţ. Prefectul, văzând circul online, trimisese patrulă. Călin şi gărzile, urcați fără ceremonii în duba lor.
Seara, în casa bunicii Nadejda, era plin.
Au adus masa-n mijlocul camerei. Miros de carne prăjită, zarzavaturi murate şi fum de lemn. Săniuţă povestea hazliu, colegii îi râdeau; Artem turna ceai. Bunica Nadejda, roșie în obraji, fericită, punea plăcinte cu cartofi în fața tuturor.
Să vă dea Dumnezeu sănătate, băieţi, ofta ea cu lacrimi. De n-aţi fi fost voi…
Hai, mătușă Nadejda! o lua peste picior Săniuţă. Oricum voiam să facem un chef la ţară. Aerul e pentru sănătate.
Seara, cu toţii ieşiră pe prispa casei. Ceaţa se risipise stelele ardeau aspru, viu, cum numai toamna târziu le vezi pe cer moldovenesc.
Ce faci mai departe? întrebă Săniuţă, aprinzând o ţigară.
Artem privi în întuneric către pădure, la gardul strâmb pe care îl reparaseră deja.
Mai stau. Trebuie schimbat acoperişul, ridicată şura nouă. Şi merele…
Merele cum?
Bunica spune că merii bătrâni s-au dus. Trebuie puşi alţii, Antonovka.
Săniuţă zâmbi, îl bătu pe umăr.
Lucrare bună. Cine plantează, rămâne cu sufletu-n loc.
Dimineaţă, toţi plecară. Artem rămase la poartă urmărind maşinile. Se întoarse către casă. Din fereastră sclipea lumina, bunica trecea cu umbra prin bucătărie, meşterind ceva.
Artem luă sapa. Pământul era greu, îngheţat, dar ştia: dacă pui pomul cu sufletul, va prinde rădăcini. Chiar şi în noiembrie. Rădăcini pe care nicio cupă de buldozer nu le mai poate smulge.
