Deja Vu
Încă de când se ştia, aştepta scrisori. Mereu. Din copilărie. Toată viaţa ei.
Se schimbau adresele. Copacii păreau tot mai scunzi, oamenii mai departe, aşteptarea se făcea tăcută.
El nu avea încredere în nimeni şi nu aştepta nimic. Era un bărbat obişnuit la prima vedere înalt, voinic. Muncă, acasă un câine. Călătorii fie singur, fie cu patrupedul.
Ea era o fată fermecătoare, cu ochi mari şi trişti. Cineva a întrebat-o odată:
Fără ce nu ai ieşi niciodată din casă?
Fără zâmbet! a răspuns şi gropiţele de pe obraji îi confirmau spusele.
De când se ştia era mai mult prietenă cu băieţii. Prin cartier îi ziceau Pirată-n fustă. Avea totuşi un joc doar al ei, când rămânea singură. Se juca de-a mama, cu mulţi copii, un bărbat bun şi o casă mare, călduroasă, cu o grădină plină de flori şi pomi.
El nu-şi imagina viaţa fără sport. În garaj, într-o cutie, dormeau liniştite cupele, medaliile şi diplomele. Nici nu ştia de ce le păstra. Din respect pentru părinţii care erau tare mândri de el!… Se tot gândea să le ducă acasă, la părinţi. Nu făcea sport pentru locul întâi, ci fiindcă îi plăcea lupta cu el însuşi până la epuizare şi ultima picătură de sudoare apoi, după oboseală, un val nou de putere, o altă respiraţie.
Părinţii ei muriseră când avea vreo şapte ani. Pe ea şi pe frăţior i-au trimis în alte case de copii. Aşa au crescut cu lupte, dureri şi mici bucurii. Viaţa în casele statului era de-acum doar o amintire. Acum locuiau vis-a-vis, într-un cartier cu blocuri mici, străzi calde, curţi colorate, pieţe ţărăneşti. Cea mai bună şi unică familie era fratele, cu ai lui.
Ziua aceea era una neliniştită Terminase de lucru. Traversând curtea service-ului auto, a întâlnit-o nea Vasile, care a îmbrăţişat-o părinteşte, mulţumindu-i pentru plăcinte.
Dormi acasă, da?
Am timp! a îngăimat, l-a pupat pe obraz şi s-a grăbit la maşină.
Of… a oftat şoferul de ambulanţă după ea.
De sărbători erau puşi mereu împreună pe tură căci nimeni nu prea voia să lucreze atunci, nici măcar doctorii.
Mai erau doi bărbaţi în echipă. Colegii nu prea o aveau la inimă, fiindcă îi plăcea să fie mereu aranjată şi îngrijită ştia că totul e mai bine când medicul zâmbeşte şi arată îngrijit.
El gonea cum putea. Cupele din cutia din portbagaj tropăiau ca nebune, câinele din spate se agita şi scheuna uşor. Tatăl îi propusese să petreacă Revelionul împreună. Fără slujbă în sărbători anul acesta, lucru rar… Îi plăcea să fie antrenor, tare iubea băieţii, dar întâlnirile rare cu părinţii îi lăsau amărăciune în suflet. Cu câteva zile înainte de Anul Nou, l-a trezit telefonul în zori.
Mamei nu-i e bine glasul tatălui îi tremura. Om voinic şi col. în rezervă, nu-şi putea ascunde îngrijorarea. Părinţii lui, împreună de când erau copii, se priveau şi azi ca nişte îndrăgostiţi. Flacăra din ochii lor îl uimea mereu. Parcă ştiau o taină
Ea obosea zâmbind. În ajun de Revelion cocea o mulţime de plăcinte şi le ducea cu maşina prin oraş. Azi prinsese, culmea, două ore de somn în cabinet. Altfel, nea Vasile nu ar fi lăsat-o la volan ar fi condus el, vesel, ca un copil de zâmbetul ei stânjenit.
Zece kilometri până la casa părinţilor. Şi dintr-o dată, viscolul s-a pornit puternic. Şi-a amintit că, cu câteva ore înainte, câinele refuza să urce în maşină, cum băteau cupele în portbagaj, drumuri, drumuri fără sfârşit…
Mamă, tată, rezistaţi… Nu am pe nimeni, doar pe voi…
Câinele i-a lins ceafa, parcă simţind gândul spus.
Iartă-mă, dragule… Da, şi pe tine!
Ea a oprit motorul viscolul cădea dur peste drum. Mai avea doar o plăcintă. Doi, trei kilometri şi drumul de ţară, apoi, după cotitură, cartierul de vile unde locuia pacienta ei favorită: o doamnă în vârstă, greu să-i spui “bătrână”, ochii ei sclipitori încă erau vii. Şi soţul la fel de luminos. O pereche de vis. Călători împătimiţi. Nu se plângeau niciodată… Aşa şi-ar fi dorit să fie şi părinţii ei…
Un spot negru în faţa farurilor, direct sub roţi, în marea albă a viscolului.
De unde ai apărut, câino? Din pădure? Sau ai fugit de undeva? Ce ochi frumoşi! De ce ai gâtul aşa lipicios?… Puloverul ud Mi-e somn Jack, Jackie, prietene Ce durere ascuţită!… Mamă, vin, tată, sunt aproape Întuneric
Nea Vasile nu mai răspundea. Plecase după nepoţi. Nici ambulanţa n-ar fi ajuns aici zăpada era prea mare.
Hai, băiete Haide, stai, puţintică răbdare Dumnezeule!… Încă şi câine?!
Ea tocmai se pregătea să plece. Când maşina gri a trecut val-vârtej pe lângă ea.
Cineva se grăbeşte acasă a gândit. Câteva minute mai târziu, maşina gri era răsturnată într-un şanţ. La câţiva metri, un câine negru zăcea, încă viu.
Cât e ceasul, oare?… Nu-i plăcea duşul fierbinte, dar atunci o salva. Tremuratul i se domolea. S-a aşezat pe gresia băii, a închis ochii, a oftat Un somn i-ar fi prins bine
“Cum de l-ai scos de acolo, aşa voinic?! Răsuna vocea fratelui în cap. O durea tot corpul muşchii parcă retrăiau fiecare secundă din accident.
A dus bărbatul rănit şi cei doi câini la spital cu maşina ei. La jumătatea drumului, fratele a venit şi a ajutat-o. În aceeaşi seară, s-a întors la casa de la marginea pădurii. Tot voia să lase plăcinta şi cutia de cupe căzută din maşina gri.
Poate-i importantă pentru băiat. Eu am supravieţuit, poate s-o recupereze când îşi revine.
Soţul doamnei a deschis uşa, distrat.
S-a întâmplat ceva? a întrebat-o.
Soţia e la spital. Mă pregătesc să merg, n-am răbdare să mai aştept fiul, nu răspunde
Ea a tăcut. Şi-a plecat capul.
Dumneavoastră sunteţi bine? i-a prins mâna.
Vă duc eu la spital s-a oferit fata.
Au mers tăcuţi. Viscolul s-a stins.
Am observat că aveţi o cutie acolo, pe banchetă; de unde e? a întrebat colonelul, nu prea tare.
A fost un accident. Un bărbat a vrut să evite un câine negru ieşit din pădure şi maşina s-a răsturnat, cutia a căzut din portbagaj
Maşină gri, cu un câine alb la bord, iar cel negru din pădure?… a murmurat el încet.
Ea a tras pe dreapta şi s-a întors spre el. Colonelul şi-a strâns pumnii şi s-a uitat în gol, pe drum.
E viu! Şi soţia dumneavoastră va fi bine! L-a îmbrăţişat.
Pot să-ţi zic fiică?…
Sigur! în ochii ei i-au înflorit lacrimi.
Soţia a visat zile la rând un câine negru Fiul are un câine alb De unde a apărut celălalt!?…
Frumoşi ochi… Uimitori. Trişti… aşa a gândit când şi-a revenit. Pe scaunul de lângă pat stătea tatăl său.
Mama. Accidentul. Şi-a amintit totul. Şi ochii fetei…
Au sărbătorit Anul Nou la final de ianuarie. Mama se recupera. Tatăl era fericit. Jackie şchiopăta puţin, dar îşi revenea. Îl aştepta munca. Băieţii trebuiau readuşi în sala de sport, antrenaţi pentru competiţii. S-a lungit prea mult la casa părinţilor. Trebuia să se întoarcă în oraş. Dar tot la fată se gândea…
Ajungea la poartă, când din pod îl strigă tatăl.
Tată, ce să te-ajut?
Tatăl zâmbea şugubăţ. Privindu-şi locul de joacă din pod, a zărit pe rafturi premiile lui sportive.
Dar de unde, domnule colonel?! a zâmbit fiul.
Gândeşte! Hai, iau eu câinele la o scurtă plimbare până pleci.
Ea se grăbea acasă, mai devreme decât de obicei. O aştepta Dina. Nu putuse s-o lase la veterinar săptămâna trecută, când şi-a revenit. Altfel, ar fi ajuns la adăpost. De fapt, Dina nu era chiar neagră, ci avea o pată albă pe piept, în formă de inimă.
A intrat în scară şi aproape mecanic a deschis cutia poştală. Voia să o închidă la loc, când un colţ alb i-a atras privirea.
În scrisoare scria:
Vin diseară. Îţi mulţumesc din suflet, dragă!
Iubirea, ca o busolă, te ajută mereu să regăseşti drumul.
Am înţeles, scriind aceste rânduri, că destinul e făcut din semne şi oameni buni; dacă rămâi deschis, el găseşte mereu o cale să te reunească cu ai tăi şi cu cineva care îţi seamănă.
