Încă altul? Gavriela ar trebui să se gândească ce o să spună oamenii, rosteau vecinii, care zăzuseră pe curtea văduvei un bărbat nou.
În satul unde toţi se cunosc: cine-i nașul cuiva, cine a săpat cartofi la alții şi cine sa despărţit de câte ori, nu există secrete de ascuns. De aceea, când Gavriela a adus în casă un nou soţ, toţi şopteau în şoaptă: A ştiut să nu se abţină. Nimeni nu a strigat de pe gură căci Gavriela era o femeie harnică, cinstită şi, pe lângă asta, ridica singură doi copii.
Andrei a apărut în casa lor toamna aceea. Tăcut, cu mâini puternice, obișnuite cu coasa şi cu ciocanul, şi cu ochi liniştiţi, ce priveau la copii fără să fie superiori, ci cu gândul că totul se va aşeza. Şi deşi Ilinca avea deja nouă ani, iar Mihai doisprezece, tatăl lor era doar o amintire vagă: nu mai era când copiii abia intrau în clasa întâi.
Primele săptămâni Ilinca îl privea pe tatăl vitreg de sub sprâncene.
Mamă, o să rămână cu noi mult timp? întrebă curioasă.
Aşa şi cum va dori Domnul, draga mea. E un om bun răspunse Gavriela, aşezânduse apoi pe un scaun şi adăugă şoptit: Eu mam săturat să fac totul singură.
Dar noi team ajutat, exclamă Mihăiţă, iritat.
Aţi ajutat. Dar voi sunteţi copii. Viaţa nu e doar griji, e şi căldură.
Andrei nu se amesteca în vorbe. Aştepta să se obișnuiască cu el. Dimineaţa tăia lemne, repară gardurile, iar seara aducea în coș găini tinere.
Trebuie să ridicăm gospodăria din nou. Şi copiii vor avea ouă proaspete.
De ce faci toate astea? Ilinca privea curioasă, dar ia plăcut puiul.
Pentru că sunt acum cu voi. Şi, deşi nui sângele, să trăim împreună înseamnă să împărţim şi munca, şi binele.
Şi tatăl meu avea găini?
Andrei eză, apoi răspunse:
Tatăl tău era un om bun. Îl ştiam. Lucram împreună la granitul de la staţia de încărcare. Vorbea mult despre tine. Eşti copia lui.
Ilinca se aşeză tăcută pe treapta din faţa casei şi privea cum Andrei dă apă găinilor. Pentru prima oară gândi: Nu vrea să înlocuiască tata, vrea doar să fie lângă noi.
Iarna, Andrei începu să-l înveţe pe Mihai să lucreze la tâmplărie.
Asta e o şlefitoare. Nu e ca la telefon să te joci aici mâna trebuie să ştie ce face.
Eu nu mă joc! mormăi Mihai.
Nu mă supăr. Doar că, de la om, mâna face omul. Şi capul.
De ce nu te superi niciodată?
Andrei zâmbi.
Pentru că ştiu că supărarea nu aduce nimic. Mai bine să explic o singură dată decât să ridic vocea de o sută de ori.
Primăvara aduse la sat o tolokă curăţarea izvoarelor din apropierea pădurii. Mihai şi Ilinca nu vroiau să meargă.
Să meargă tinerii! mormăi băiatul.
Şi noi, să fim bătrâni? râse Andrei. Mergeţi, că altfel veţi aştepta toată viaţa ca altcineva să facă totul. Un om devine puternic când ia lopata în mână, chiar dacă nu e obligat.
La tolokă copiii au auzit pentru prima oară unelte şi glume: Uite-i pe ai tăi, băiatul şi fata?. Andrei răspunse simplu: Ale mele. De-ai fi alelor mele.
Ilinca îi împinse uşor pe Mihai:
Ai auzit?
Am auzit.
Şi ce?
E cam cald. Parcă nue nimic.
Întro zi Mihai se întoarse de la şcoală supărat, iar mama lui începuse să-l întrebe ce sa întâmplat.
De ce? întrebă Gavriela, ţinânduşi lacrimile la distanţă.
Pentru că am spus că Andrei e ca un tată pentru mine. Iar ei mi-au răspuns: Eşti un copil de afacere, un străin îţi creşte. Am zis că mai bine un străin bun, decât un apropiat care nu e.
Andrei stă cu gura căscată, apoi sa aşezat în faţa lui.
Nu îţi cer să mă chemi tată, dar să ştii, băiatule: nu te voi lăsa niciodată. Orice ar spune lumea.
Nu mă deranjează. Doar că e greu să spun tata când nu teai obişnuit.
Şi nu e grabă. Cuvântul tata e ca pâinea: nuo mănânci în grabă. E nevoie să se coacă.
Au trecut doi ani. Mihai a terminat clasa a noua. În sat se vorbea că va merge la şcoala tehnică să devină mecanic. Întro seară, pe curte, stelele răsăreau, broaştele cântau, iar aerul mirosea a cimbru.
Andrei spuse brusc Mihai. Pregătesc un discurs pentru ceremonia de absolvire. Vreau să vorbesc despre cel care mia fost model. Pot să-ţi spun despre tine?
Andrei se răguşi şi încuviinţă.
Doar să nu exagerezi, adăugă şoptit.
Nu ştiu să exagerez, vorbesc din inimă.
La ceremonia de absolvire, Mihai vorbi despre un bărbat care nu a fost cu mine de la primele clipe, dar a devenit un adevărat tată. Gavriela plânse. Printre femeile satului, cineva şopti:
Nu spuneţi că vitregul e străin. Când sufletul se apropie, devine din nou sânge.
La cei 50 de ani ai lui Andrei, Ilinca ia dăruit o cămaşă brodată şi o scrisoare:
Tată, îţi mulţumim pentru lemne, pentru găini, pentru răbdare şi pentru că ne-ai învăţat să nu aşteptăm binele, ci să-l facem noi. Nu eşti tată pentru că trebuia, ci pentru că ai vrut. Şi de asta te iubim şi mai mult.
Andrei a stat lungă vreme cu scrisoarea în mână, tăcut. În cele din urmă, sa întors spre Gavriela:
Aşa au crescut. Nu-s străini.
Gavriela a zâmbit:
Pentru că nu iai considerat niciodată străini.
A fi tată nu înseamnă neapărat să fii biologic. Uneori dragostea, bunătatea şi faptele de zi cu zi valorează mai mult decât sângele. Pentru că familia e ceea ce noi ne construim cu mâinile şi cu inima.
