— Ai născut o fată, nu un băiat, acum eliberează apartamentul, — declară soacra. Soțul se așeză lângă soție și-i arătă mamei ușa.
Smaranda stătea în mijlocul sufrageriei de parcă venise să inspecteze lucrarea, nu să-și viziteze propriul fiu. Ștefan o ținea încă în brațe pe Loredana adormită, lipită de umărul lui. Iulia se lăsă pe marginea canapelei, neînțelegând dacă e glumă sau nu.
— Smarando, hai să pun ceaiul, — spuse Iulia blând. — Ești obosită de drum. Să vorbim liniștit.
— Nu-mi trebuie ceaiul tău, — tăie soacra. — Am venit pentru treabă.
— Atunci hai să vorbim de treabă. Doar mai încet, fetița tocmai a adormit.
— Acum să șoptesc în pereții mei?
Ștefan o duse cu grijă pe fetiță în dormitor și se întoarse. Se așeză lângă soție, acoperindu-i mâna cu a lui. Iulia simți cum îi tremură degetele, dar vocea îi era încă stăpână.
— Mamă, despre ce vorbești? — întrebă el. — Ce apartament, ce „eliberează”?
— Despre ăsta în care stați, — Smaranda făcu un gest cu mâna prin cameră. — Am investit, am ajutat cu avansul. Îți aduci aminte cine v-a întins mâna atunci?
— Îmi aduc aminte. Și ți-am dat înapoi tot până la ultimul leu după un an. Am și chitanță, și transferuri.
— Chitanță, — pufni ea. — O hârtie. Dar sângele și nervii cine mi-i întoarce?
— Smarando, vă suntem foarte recunoscători, — interveni Iulia, încercând să sune călduros. — Serios. Ne-ați ajutat la greu. Să nu ne certăm din nimic.
— Nimic e nașterea fetei în loc de moștenitor, — rosti soacra calm. — Așteptam un nepot. Cui îi lași numele? Țipătului ăstuia în roz?
Iulia se uită pierdută la soț. Era gata să pună totul pe seama vârstei, a caracterului dificil. Înăuntru mai spera că femeia se va răzgândi, că i-a scăpat pe nerăsuflate.
— Nici n-ați văzut-o bine, — spuse Iulia încet. — E nepoata dumneavoastră. Cea mai frumoasă din lume.
— Nepoatele nu-mi trebuie. I-am spus lui Ștefan: ia-o pe aia liniștită, din familie bună. Nu, a adus-o pe asta.
— „Asta” se numește Iulia, — aminti Ștefan, iar vocea îi căpătă o asprime.
— Fie că o cheamă regină. N-a putut naște băiat — atunci nu face nici cât o ceapă degerată.
— Taci, — spuse el.
— Ce? — se întoarse mama spre fiu. — Ți-ai ridicat glasul la mine? La mama ta?
— Nu ridic glasul, — rosti Ștefan rar. — Te rog să te oprești. Cât mai e bine. Până nu spui ceva ce nu se mai poate lua înapoi.
— Nici nu vreau să iau înapoi. Pe fetișcana asta pe o ușă afară, pe tine înapoi acasă pe cealaltă. Apartamentul îl treci pe numele meu. Îți găsim o femeie normală, care știe să facă băieți.
— Smarando, — Iulia se ridică, iar vocea îi tremura încă de încercarea de a păstra pacea. — Vă rog. Mâine.
— Se vede că tot porți ochelari de cal. Strânge-ți lucrurile.
— E casa noastră.
— E moftul meu, pe care ți l-am dăruit. Moftul s-a terminat.
Ștefan se puse între mamă și soție. Nu țipa. Doar o acoperi pe Iulia cu trupul lui, cum acoperi de vânt.
— Atunci așa, — spuse el. — Apartamentul e trecut pe mine și Iulia. Banii ți i-am dat înapoi. Chitanța, extrasele, totul e într-un dosar pe care tu însăți mi l-ai făcut cândva. Nu avem de discutat.
— Ah, nerecunoscătorule…
— N-am terminat, — ridică el palma. — Și acum, cel mai important. Loredana e fiica mea. Iulia e soția mea. Și în casa asta nimeni nu o va mai numi „asta”.
— Ștefan, — Smaranda întredeschise ochii, — tu alegi o femeie străină în locul mamei?
— Aleg familia mea. Și te rog să pleci. Ușa e acolo.
Soacra tăcu câteva secunde, de parcă nu-i venea să creadă că fiul ei e capabil de așa ceva. Apoi buzele i se strâmbară într-un rânjet.
— Plec, — spuse ea. — Dar tu tot vei veni alergând. Fără mine, voi nu sunteți nimic. Să vedem cum cântați peste o lună.
— Vom vedea, — răspunse Ștefan calm. — Să te conduc până la ușă?
— Știu eu drumul.
Ușa se trânti. Iulia se lăsă înapoi pe canapea, lipindu-și palmele de obraji. Ștefan se așeză lângă ea și o îmbrățișă.
— Iartă-mă, — spuse el. — Că ai ascultat toate astea.
— Chiar crede așa? Despre băiat?
— Nu știu ce are în cap. Știu că nu te va mai atinge.
Două zile mai târziu, Iulia se întâlni cu prietena ei la o cafenea mică din centru. Mădălina asculta, amestecând cu lingurița într-un cappuccino răcit, și se încrunta din ce în ce mai tare.
— Stai, — o întrerupse Mădălina. — A zis așa, cuvânt cu cuvânt? „Ai născut fată — eliberează”?
— Cuvânt cu cuvânt.
— Și Ștefan ce-a făcut?
— I-a arătat ușa. În fața mea. M-a acoperit cu trupul lui.
— Lui ar trebui să-i faci statuie, — Mădălina se lăsă pe spate în scaun. — Știi câți bărbați în momentul ăla behăie și se codeșc? „Mamă, Iulio, hai să nu certăm”?
— Credeam că va da cu subsemnatul. Și el a tranșat imediat.
— Și acum? — întrebă Mădălina. — Smaranda n-o să lase așa, o știi.
— Deja n-a lăsat, — Iulia arătă telefonul. — Le scrie la toate rudele. Că sunt vânătoare de apartament. Că l-am fermecat pe Ștefan. Că am născut fată intenționat, din ciudă.
— Din ciudă? Ea înțelege cum funcționează?
— Așa o convine să creadă. Vinovată trebuie să fiu eu.
— Și tu ce răspunzi?
— Nimic. Ștefan a zis să nu intru în polemici. El se ocupă.
— Și cum o să se ocupe?
— Nu știu. Dar are ceva în minte. Când e nervos, devine calm și concentrat.
— Ascultă, — Mădălina coborî vocea. — Nu poate să dea în judecată pentru apartament? Să se agațe de ceva?
— Ștefan zice că nu. Totul e curat. Banii s-au returnat, actele sunt în regulă.
— Dar rudele? De partea cui sunt?
— Radu, fratele lui Ștefan, e de partea noastră. O știe pe Smaranda cel mai bine. Restul așteaptă să vadă în ce direcție bate vântul.
— Ce bucurie să ai o astfel de rudă.
— Cel mai mult m-a durut, — Iulia lăsă ceașca din mână, — că se uita la Loredana și nu vedea un copil. Ci un produs defect. Stricat.
— Asta nu e despre tine și nici despre Loredana, — spuse Mădălina ferm. — E despre ea. Ține minte.
Acasă, Ștefan vorbea la telefon cu fratele său, iar Iulia auzea involuntar jumătate din convorbire, pregătind masa.
— Radu, ai sunat-o? — întreba Ștefan. — Și ce-a zis?
Pauză.
— Înțeleg. Deci le spune tuturor că am dat-o afară în ger, — Ștefan rânji. — Da, în apartamentul ei cu două camere, în ger.
Altă pauză.
— Nu, nu fug să mă împac. Mai întâi să-și ceară iertare de la Iulia. Nu de la mine — de la soția și fiica mea.
Închise și se apropie de soție.
— Radu e de partea noastră, — spuse el. — Zice că l-a sunat de două ori, să-l pună să „mă influențeze”.
— Și cum l-a influențat?
— I-a spus că sunt bărbat în toată firea și mă descurc singur. — Ștefan luă o furculiță de pe masă, o răsuci. — Iulio, vreau să fac ceva. Să se termine odată pentru totdeauna. Să nu se tragă ani de zile.
— Ce anume?
— Să adun pe toată lumea. O dată. Și să punem cărțile pe masă. Cu martori, ca să nu mai rescrie nimeni povestea.
— Ești sigur?
— Nu vreau ca fetița noastră să crească într-o casă în care poate să intre oricând cineva și s-o numească pe mama ei „asta”. Mai bine o discuție grea o dată, decât zece ani de tăceri.
Adunarea de familie se făcu la căsuța de la țară a lui Radu — teren neutru, masă mare, verandă. Veniră aproape toți: mătușile, verii, Radu însuși cu soția. Smaranda sosi ultima, cu aer de învingătoare, de parcă toți erau adunați s-o susțină.
— Păi, în sfârșit v-ați trezit, — spuse ea cu voce tare, abia intrând. — Unde e ăla? Unde e nora cea stricată?
— Smarando, suntem cu toții aici, — răspunse Iulia, ținând-o pe Loredana în brațe. — Poftiți, luați loc.
— Stau în picioare. Cu astfel de persoane nu mă așez.
— Mamă, — Radu se ridică. — Așază-te. Ștefan vrea să vorbească. Toți vor să audă.
Soacra se așeză, strângând buzele. Rudele se priviră, cineva bătea nervos cu degetele în masă. Ștefan se puse în capul mesei, calm, fără vreo hârtie în mână.
— V-am adunat pe toți, — începu el, — ca să nu mai spună fiecare pe-aproape. Să auziți cu toții același lucru.
— Hai, hai, justifică-te, — aruncă mama.
— Nu mă justific. Explic. Apartamentul e trecut pe mine și Iulia. Banii pe care mama i-a dat pentru avans i-am returnat acum un an și jumătate. Radu, tu ai fost la transfer?
— Am fost, — dădu Radu din cap. — Am văzut cu ochii mei. Și am văzut chitanța.
— Mulțumesc. Mai departe.
— Mai departe, — continuă Ștefan, — soției mele i s-a spus că, din moment ce a născut fată, nu băiat, nu face nici cât o ceapă degerată și trebuie să elibereze casa. Eu am auzit. Iulia a auzit. Mătușă Ileano, tu ai auzit mai târziu la telefon povestea cu „nora stricată”?
— Am auzit, — recunoscu cu jumătate de gură o femeie grasă din colț. — Așa mi-a transmis Smaranda.
— Iată, — Ștefan cuprinse cu privirea masa. — Vreau să înțelegeți: nu e vorba de apartament. Apartamentul nu ni-l poate lua nimeni, nici nu e de discutat. E vorba că fiica mea a fost numită greșeală, iar soția mea — stricată.
— N-am spus așa! — sări Smaranda.
— Și cum ai spus? — se întoarse fiul spre ea. — Repetă în fața tuturor. Cuvânt cu cuvânt, ca atunci.
Smaranda deschise gura pentru replica obișnuită, dar sub privirile rudelor cuvintele i se opriră.
— Am spus… că voiam nepot, — scoase ea în cele din urmă. — Asta e crimă?
— Să vrei — nu, — răspunse Ștefan. — Să dai afară pe mama copilului meu din casă pentru că s-a născut o fetiță — da. E mârșăvie. Și aviditate. Nu-ți trebuia nepot. Apartamentul nu-ți dădea pace.
— Cum îndrăznești!
— Îndrăznesc. Pentru că în fața mea ai negociat familia mea ca pe niște marfă pe raft.
— Ștefan are dreptate, — spuse încet soția lui Radu. — Smarando, am tăcut un an. Destul.
— Cu toții sunteți împotriva mea! — Smaranda se ridică brusc. — V-ați înțeles! Pe toți v-am crescut, tuturor v-am ajutat, și voi…
— Nimeni nu e împotriva ta, — o întrerupse Ștefan calm. — Suntem împotriva a ce faci tu. — se corectă: — Nu e deloc același lucru.
— Nu mă învăța! Tot vei veni alergând când te va strânge! Fără mine, pieriți!
— Nu pierim, — spuse el. — Nici acum nu pierim. Dar tu chiar acum pierzi o nepoată. Gândește-te, până nu e prea târziu.
— Nu-mi trebuie nepoata ta!
— Atunci n-avem ce vorbi.
*
În sufrageria căsuței se făcu liniște. Rudele priveau în masă, cineva clătina din cap. Smaranda îi cercetă pe toți cu privirea, căutând sprijin, și nu găsi nici o față miloasă.
— Atunci așa, — șuieră ea. — V-ați aranjat frumos. Ați născut o fată, pe mine m-ați dat la o parte. Ține minte, Ștefan: eu n-o să uit.
— Ține minte sănătos, — ridică el din umeri. — Dar pe Iulia n-o mai atinge. Cu nici un cuvânt, cu nici un mesaj, nici prin rude. Aflu — nu mai vorbim deloc. Niciodată.
— Îmi ameninți mama?
— Pun o condiție. Respect pentru soția și fiica mea — sau drumul spre noi e închis.
Smaranda își luă geanta și se îndreptă spre ieșire, aruncând pe fugă:
— O să vă pară rău. Tuturor o să vă pară rău.
— Mătușă Smarando, — o strigă verișoara de lângă ușă, — dar Loredana seamănă cu dumneavoastră. Are ochii dumneavoastră.
Soacra se opri o secundă. Apoi, fără să răspundă, ieși trântind poarta.
Radu se apropie de frate și-i puse mâna pe umăr.
— Ți-a fost greu.
— Normal, — răspunse Ștefan. — Mai bine o dată și bine, decât în fiecare zi cu cuțitul la os.
— Și dacă nu se răzgândește?
— Atunci nu se răzgândește. Pe fiica mea n-o dau pe mâna nimănui. Nici ei, nici altcuiva.
Se întoarseră acasă cu mașina, în amurgul timpuriu. Loredana dormea în scaun, Iulia ținea mâna pe burtica ei, simțind cum respiră ritmic.
— Ce faci? — întrebă Ștefan, fără să-și ia ochii de la drum.
— Ciudat. Credeam că o să-mi fie frică. Și mi-e ușor.
— Pentru că nu mai trebuie să demonstrezi nimic. S-a spus tot.
— Nu ți-a fost teamă. În fața tuturor. Împotriva ei.
— Mi-a fost teamă de altceva, — recunoscu el. — Să nu crezi că am sacrificat-o pe mama pentru tine. Nu e așa. N-am ales între voi. Am ales în ce casă crește fetița noastră.
— Și dacă mai târziu te va învinovăți? — întrebă Iulia. — Că din cauza încăpățânării tale a pierdut-o pe nepoată?
— Să mă învinovățească. Ușa am închis-o, dar zăvorul nu l-am tras. Vrea să vină frumos — vine frumos. Își cere iertare de la tine — se așază la masa noastră.
— Tu totul hotărăști așa repede. Eu aș fi stat o lună să mă frământ.
— Și la ce bun? — zâmbi el ușor. — Problema e una: omul a umilit familia mea. Soluția e una: să nu mai permit. Ce să lungesc?
Acasă, după ce o culcară pe fetiță, stăteau în bucătărie la o cină târzie. Telefonul Iuliei vibră scurt — mesaj de la Mădălina: „Cum a fost?”
— Ce să-i scriu prietenei? — întrebă Iulia.
— Scrie-i adevărul, — spuse Ștefan. — „Totul e bine. Suntem acasă. Fiecare la locul lui”.
— Dar Smaranda?
— Tot la locul ei. Doar că locul ăsta nu mai e la masa noastră.
Iulia tastă mesajul, îl trimise. Apoi lăsă telefonul deoparte și-l privi pe soț cu o privire lungă, caldă.
— Știi ce-am înțeles? — spuse ea. — Până la urmă am sperat că ne va accepta. Că o va iubi pe Loredana. Și ea voia doar putere, sau apartamentul, n-am deslușit bine.
— Nu spera în cei care vor să te frângă, — răspunse Ștefan. — Ocrotește-i pe cei care stau lângă tine. Asta-i toată învățătura.
— Și tu ai stat lângă mine.
— Și voi sta. Împotriva oricui.
Din camera alăturată se auzi un foșnet ușor, Loredana mișcându-se în somn. Iulia ascultă, zâmbi.
— Să crească, — spuse ea. — Și să știe că are pe cineva care-i sare în ajutor.
— Va ști, — dădu Ștefan din cap. — Eu mă îngrijesc de asta.
Recomand spre lectură: „Străina cu geamantanul mi-a distrus viața. Dar când am aflat cine e de fapt — am căzut în genunchi.”
A trecut o lună. Smaranda nu suna și nu scria — nici reproșuri, nici scuze. Rudele tăcuseră, ne mai purtând bârfe în ambele părți. Viața în apartamentul pe care așa mult vroiau să-l „elibereze” mergea în căldura ei.
Într-o seară, Radu a venit în vizită, cu o zornăitoare pentru nepoată și o veste stingheră.
— Ștefan, — spuse el de la ușă. — M-a sunat ieri. A tăcut mult în telefon. Apoi a întrebat cum e Loredana. Cum crește.
— Și tu ce i-ai răspuns?
— Că crește bine. Că a început să zâmbească. — Radu se codi. — Și ea a tăcut, apoi a închis. Dar a întrebat, totuși.
— A întrebat, — repetă Ștefan. — Deci inima nu s-a prefăcut încă în piatră.
— O s-o ierți? — întrebă Radu.
— O iert, dacă vine omenește. Nu la mine — la Iulia. Cu vorbe normale, fără „drăguța” și „asta”.
— Și dacă nu vine?
— Atunci trăiește cu alegerea ei. Eu nu i-am închis drumul. I-am închis drumul umilinței. Ea să decidă dacă-i mai dragă nepoata sau mândria.
Radu se uită la frate cu respect.
— Te ții bine.
— Când știi că ai dreptate, e ușor, — răspunse Ștefan. — Greu e când te zbați. Și eu nu mă zbat.
Iulia ieși din cameră cu fetița în brațe, auzind sfârșitul discuției.
— Radule, rămâi la cină, — propuse ea. — Ne bucurăm.
— Mulțumesc. Rămân.
Îi înmână pe Loredana lui Ștefan, iar el o lipi instinctiv de umăr. Fetița îi prinse degetul cu mânuța mică și ținea strâns, de parcă știa că omul ăsta e cetatea ei.
— Vezi? — spuse Ștefan încet soției. — Ține. Înțelege ceva.
— Înțelege, — dădu Iulia din cap. — Că aici e iubită.
Și în bucătăria aceea obișnuită, la masa aceea obișnuită, printre cei care rămăseseră aproape, era mai multă casă decât în toate apartamentele pentru care se negociase cândva.
Târziu în noapte, după ce Radu plecase și Loredana dormea dusă, Iulia îl găsi pe soț la fereastră cu telefonul în mână. Ținea degetul deasupra ecranului, de parcă se hotăra să sune sau nu.
— La ea? — întrebă Iulia.
— La ea, — dădu el din cap. — Mă gândesc să trimit un ultim mesaj în povestea asta.
— Care?
Întoarse telefonul. Pe ecran lucea un rând scurt: „Mamă. Ușa nu e încuiată. Când vrei s-o vezi pe nepoata ta cu bine — vino. Fără condiții și fără supărare pe Iulia. Tu hotărăști.”
— Să trimit? — întrebă el.
— Trimite, — spuse Iulia.
Apăsă „trimite” și puse telefonul deoparte. Acum cuvântul era la altcineva — ei își făcuseră datoria.
SFÂRȘIT.
