Când m-am întors de la muncă, mama stătea pe balcon și uda florile. Îndoainduse peste ghivecele suspendate, le ştergea cu grijă frunzele. Chipul ei era luminat de o lumină liniștită, aparte.
Mamă, eşti ca o albină, i-am zis, scosjând jacheta, mam apropiat și iam îmbrăţişat umerii. Încă o zi întreagă în picioare?
Ce muncă e asta, a răspuns ea cu un zâmbet. Sufletul îmi poate odihni. Uite ce înfloreşte totul. Aroma e ca-ntrun parc botanic, nu pe balcon.
A râs uşor, blând ca de obicei. Am inspirat parfumul delicat al florilor şi, fără să vrea, mia amintit de copilăria noastră în blocul comunal, unde singura grădină era ghiveciul cu kalanchoe ce îşi pierdea mereu frunzele.
Au trecut mulţi ani. În prezent, mama petrece mult timp la casa de vacanță pe care iam oferit-o cu ocazia aniversării. Un cătăluşel modest, dar cu o grădină mare plantează ce vrea. Primăvara: răsaduri; vara: sere; toamna: struguri. Iarna, așteaptă primăvara să revină.
Totuşi ştiu că, oricât de mult zâmbeşte, în ochii mamei există mereu o tristeţe tăcută, luminoasă, ce nu va dispărea până nu îşi îndeplineşte cea mai mare dorinţă să vadă pe cel pe care la aşteptat toată viaţa.
Tatăl. A plecat la muncă întro dimineaţă obișnuită şi nu sa mai întors. Eu aveam doar cinci ani atunci. Mama îmi spunea că în ziua aceea la sărutat pe obraz, ia clipit din ochi şi ia spus: Fii tare, băiete. A plecat fără să ştie că îl va lăsa pentru totdeauna.
Au urmat declaraţii, poliţia, căutări. Rudele şi vecinii şopteau: Poate a plecat, Are altă femeie, Sa întâmplat ceva. Dar mama repeta mereu:
El nar fi plecat de unul singur. Deci nu poate să revină.
Această gândire nu ma părăsit nici după treizecișapte de ani. Eram convins că tatăl nu ar fi putut să ne părăsească. Pur şi simplu nu ar fi putut.
După şcoală am intrat la Universitatea Tehnică, deşi în adâncul sufletului visam să devin jurnalist. Ştiam însă că trebuie să încep să merg pe picioare cât mai repede. Mama lucra ca infirmieră la spital, făcea tură de noapte, fără să se plângă. Chiar şi când picioarele îi erau umflate şi ochii roşii de lipsa somnului, spunea:
E bine, Andrei. Cel mai important e să înveţi.
Şi am învăţat. Noaptea căutam tatăl în baze de date cu dispăruţi, răsfoiam arhive, scriam pe forumuri. Speranţa nu se stingea dimpotrivă, devenea esenţa mea. Am devenit puternic pentru că ştiam că trebuie să fiu sprijinul mamei.
Când am obţinut primul loc de muncă decent, am achitat datoriile mamei, am pus deoparte economii şi, în cele din urmă, am cumpărat acea casă de vacanță. I-am spus:
Gata, mamă, acum poţi să te odihneşti.
A plâns fără ruşine. Eu am îmbrăţişat-o şi iam şoptit:
Te meriţi de o mie de ori. Mulţumesc pentru tot.
Visam la o familie. La o casă cu miros de ciorbă şi plăcinte, unde duminica se adună toţi cei dragi şi râsete de copii răsună prin încăperi. Însă pentru moment am muncit mult, strângând bani pentru propria afacere. Încă din copilărie am fost priceput cu mâinile, îmi plăcea să construiesc.
În inima mea, totuşi, ardea un vis: să-l găsesc pe tată. Să intru întro zi în casă şi să spun:
Iartă-mă nu am putut să vin mai devreme.
Şi atunci totul sar aranja. Neam înţelege, neam ierta, neam îmbrăţiat în trei şi viaţa ar deveni cu adevărat completă.
Uneori mă surprindeam că încă îi mai aud vocea. Cum mă ridica pe braţe şi spunea: Hai, erou, să zburăm? şi mă arunca în aer. Apoi mă prindea strâns…
În acea noapte lam revăzut în vis. Tatăl stătea pe malul râului, în haină veche, şi mă chema. Chipul lui era neclar ca prin ceaţă, dar ochii aceiaşi ochi cenuşii, familiaţi.
Munca la mine era stabilă, dar salariul nu dădea de ajuns pentru un vis mare. Aşa că, seară de seară, lucream în plus reparam calculatoare, instalam sisteme inteligente. Întro oră reușeam să ajung la douătrei case: imprimante, routere, actualizări toate le ştiam pe de rost. Vârstnicii mă apreciau pentru politeţea şi răbdarea mea, că nu impun nimic, explic totul clar.
Întro zi a venit un ordin printro cunoştinţă: o familie înstărită, dintrun cartier de case de lângă Botoșani, avea nevoie de reţea de internet la domiciliu.
Veniţi după şase, iau spus. Gazda va fi acasă şi vă va arăta tot ce trebuie.
Am ajuns la timp. Am trecut de poarta cu control, am ajuns la o vilă albă cu coloane şi ferestre mari. Uşa a deschis o tânără de douăzecişicincisprezece ani, delicată, în rochie lejeră.
Eşti meşter? Intră. Totul este în biroul tatălui. El este în delegaţie, dar a cerut să fie totul instalat azi. a spus cu zâmbet uşor.
Am păşit în interior. Casa era luminoasă, spațioasă, cu un parfum discret de lemn scump. În living era un pian, pe pereţi tablouri, rafturi cu cărţi, fotografii în rame. Biroul era sobru: lemn închis, lampă verde, masă masivă, scaun din piele.
M-am aşezat la calculator, am început să lucrez, când privirea mia căzut pe o fotografie pe perete. Un cuplu tânăr: o femeie în rochie albă cu flori în păr, lângă un bărbat în costum gri, zâmbind.
Chiar dacă anii iau schimbat trăsăturile, vocea interioară a şoptit clar: acela este el. Tatăl meu.
M-am ridicat, mam apropiat. Ochii cenuşii, obrajii familiaţi, o mică adâncitură lângă buze. Nu era posibil să mă înşel.
Scuzaţimă cine e pe această poză? am întrebat încet.
Fata sa uitat surprinsă la mine.
E tatăl meu. Îl cunoşti?
Nu ştiam ce să răspund. Priveam poza ca şi cum aş fi văzut un spectru. Inima îmi bătea atât de tare încât părea că o va auzi şi ea. În cele din urmă am scos:
Cred poate. Scuzaţi, dar aş vrea să ştiu cum sau întâlnit părinţii voştri. Ştiu că pare ciudat, dar pentru mine e important.
A ezitat puţin, apoi a răspuns:
Tatăl meu a avut o viaţă neobișnuită. Era inginer, neam întâlnit întâmplător la o vacanţă şi neam îndrăgostit
Ma privi fix:
Pareţi să fi palid. E totul în regulă? Vrei puţină apă?
Am clătinat din cap în tăcere. A plecat spre bucătărie, iar eu nu ştiam de ce fac. Poate era imoral, poate ilegal, dar am deschis Computerul meu şi am început să caut.
Folderul Personal era protejat prin parolă. Am introdus data naşterii mele şi a funcţionat. Înăuntru erau fotografii vechi, scanări de documente şi un fişier text fără titlu. Lam deschis.
Textul începea brusc, ca o scrisoare pe care a scriso cu greu:
Ştiam din prima zi că este greşit. Eşti frumoasă, inteligentă, bogată şi îndrăgostită. Eu nu sunt nimic. Am minţit că nu sunt căsătorit, că nu am nimic. Credeam că va fi doar o aventură scurtă. Dar totul sa complicat: mai prezentat părinţilor ca mire, am început să planificăm nunta Am vrut să fug, dar nu am putut. Încrederea ta, banii tatălui tău mau şiret. Mis-au făcut documente noi. Paşaport fără marcă de căsătorie. Nu sunt mândru. Credeam că aşa va fi mai uşor pentru toţi. Lida va uita. Fiul e încă mic nu va înţelege. Şi acum nu mă recunosc. Trăiesc în prosperitate, dar fiecare dimineaţă beau cafea cu gândul că sunt trădător. Întoarcerea nu există.
Ochii mi sau umbrit. Mam sprijinit pe spătarul scaunului şi am privit în gol. Nu ştiam ce să simt furie? dezgust? regret?
În faţa mea se întindea o trădare de zeci de ani. Mama, care a muncit toată viaţa, strângea fiecare leu, nu sa recăsătorit, trăia doar pentru mine. Tatăl trăia în lux, a uitat, a refuzat, şiși rescris soarta.
Am terminat lucrarea rapid, am primit un plic alb cu bancnote şi am plecat. Nu ştiam cum am ajuns la maşină. Mam urcat, am închis uşile mâinile îmi tremurau.
Trei zile nu am găsit cuvintele potrivite, căutam cum să spun adevărul. Dar mama, cum întotdeauna, a simţit:
Ceva sa întâmplat, Andrei? Pari că nu eşti tu însuţi
Iam spus tot. Casa, fotografia, laptopul, scrisoarea citită.
Ea a ascultat în tăcere, fără să întrerupă. Doar o dată şi-a închis ochii şi a strâns pumnii atât de tare încât ia albărit articulaţiile.
Când am tăcut, camera a căzut în linişte. Apoi sa ridicat, sa apropiat de fereastră şi a privit în zare. În cele din urmă a vorbit liniştită:
Ştii pentru mine a fost uşor.
Am răspuns surprins:
Uşor?
Da. Am trăit ani de zile cu întrebarea De ce?. Poate e în pericol? Poate nue bine? Zi de zi, în cerc. Acum ştiu. El nu e în pericol. A ales altă viaţă.
Sa așezat la masă, sprijininduse pe braţe. În ochii ei nu erau lacrimi, ci doar oboseala ce vine după o drum lung.
Acum nu mai trebuie să aştept, Andrei. Nu trebuie să mă tem că am ratat ceva. Sunt liberă.
Îmi pare rău că am găsit asta, am şoptit.
Mama a clătinat din cap.
Nu trebuie să ceri iertare. Tot cea fost, a fost spre bine. Uneori nu înţelegem imediat.
Ma îmbrăţiţat, aşa cum făcea când eram copil şi cădeam de pe bicicleta.
Ştii, tu eşti cel mai mare dar al meu. Şi chiar el a ezitat, mil dăduse pe tine. Deci nu a fost totul zadarnic.
Seara aceea mam așezat lângă iazul din curtea casei şi am privit cum cerul se înroşeşte la apus.
Am înţeles că nu vreau să-l revăd pe tată. Nu vreau cuvinte, nu vreau explicaţii, nu vreau scuze goale. Tatăl meu nu este omul care trăieşte întrun conac străin. Tatăl meu este imaginea din copilărie: caldă, curată, fără surplus. Să rămână acolo, în amintiri.
Viaţa nueste să ţinem pe cineva în furie. Nue să purtăm cu noi un trecut ce nu mai e al nostru. Viaţa e să ştii să laşi să plece.
Şi în acea seară, am lăsat totul în urmă, în mod definitiv.
