De la ură la dragoste
Alexandru nu putea suferi câinii. Totul a început din ziua aceea blestemată când, mic, dolofan, roșcat și cu ochelari, elev în clasa întâi și cu ghiozdanul burdușit de cărți și caiete, a fost încercuit pe un teren viran de la marginea blocurilor de o haită de câini.
Vătaf-ul uscățiv, negru, cu pete arămii pe bot se uita lui Sandu direct în ochi, de parcă voia să-i ghicească gândurile.
Băiatul și plângea, și îi implora pe câini s-o lase baltă, și le arunca resturile de sandvișuri cu salam, aduse acasă de la școală, dar patrupedele rămâneau de neînduplecat.
La orice încercare a lui Sandu de a se urni din loc, șeful haitei ridica buza de sus doar pe dreapta, expunea niște colți galben-albi, și mârâia înfundat, ca la o întâlnire de gradul trei.
Haita l-a ținut captiv pe băiat mai bine de două ceasuri. Deodată, vătaf-ul ciuli urechea spre spatele capului, a ascultat atent o secundă și, fără zgomot, s-a furișat direct spre păduricea de după maidan. Restul câinilor, ca pe sfoară, unul după altul, au dispărut între copaci.
Sandu și-a șters lacrimile, a strâns bine ghiozdanul și a tulit-o spre casă.
Dar acasă n-a mai ajuns. Baraca veche din lemn, unde locuia cu familia și cu un vecin-doi, tocmai se stingea explodase coloana de gaz.
În incendiu a pierit moș Ilie, bunicul tatălui, pe care Sandu îl alinta moșu.
Moșu fusese marinar cândva, cu suflet bătut de vânt, sare și furtuni. Avea mustăți și barbă ca neaua, dar și le dădea jos o dată pe an, fix după sărbători, ca să-l vadă toți cum e proaspăt. Apoi le lăsa să crească iar, le împletea codiță și le prindea de ureche cu un elastic colorat; alteori, le arunca pur și simplu peste umăr, ca o chestie amuzantă.
Sandu a început să se bâlbâie după întâlnirea cu câinii și moartea lui moșu și tare greu și-a revenit.
A doua oară, câinii i-au tulburat viața când, ajuns prematur înalt, slăbuț, și cu lentile moderne în loc de ochelari, a prins curaj să o conducă acasă, după ore, pe prima fată frumoasă a clasei Dorina Rusu.
După Dorina roia și Grigore, bădăranul de la a noua, repetentul etern, care ținea toată școala sub teroare. Sandu a avut nebunia să meargă lângă fata care-i plăcea golanului.
Pe neașteptate, în drum, le-a ieșit un câine zdravăn, care, roșcat și tupilat, l-a izgonit pe băiat de lângă Dorina cu un schelălăit serios. Sandu a făcut pași mari spre spate, copleșit de patruped, și doar când Dorina s-a făcut nevăzută după colțul blocului, și câinele a dispărut și el.
Sandu a suspinat numai el știe cum și s-a târât spre casă.
A doua zi, la matematică, a primit un bilet:
Nu mai veni după mine. Grigore voia să-ți ardă una aseară. Iartă-mă.
Așa s-a încheiat prietenia cu Dorina, iar Sandu și-a urât și mai tare soarta și… câinii.
Timpul, însă, nu ține cont de ranchiună. Sandu și-a văzut de școală, apoi a avut noroc de-un job bun, a prins curaj, și-a deschis o mică afacere proprie, iar banii și relațiile au început să curgă.
Viața de familie s-a aranjat și ea destul de repede. Dorina, fosta Rusu, i-a devenit soție, și împreună au un fiu năstrușnic Ilie, numit așa după moșu.
Piciul, la opt luni, încă nu spunea nici mama, nici tata, dar din căruțul său, când vedea câini, zâmbea larg și dădea din mânuțe:
Ham, ham!
Într-o duminică, Sandu își plimba fiul în parc. Cu pași măsurați, povestea piticului despre vrăbiuțele la care dădeau semințe și despre veverița curajoasă care-i fura nuci direct din palmă, de sub brad.
Era timpul să plece acasă. La ieșirea din parc, Sandu a împins căruțul spre trecerea de pietoni, așteptând cuminți să se facă verde la semafor.
De nu venea ditamai maidanezul!
O javră țipătoare, cu ochi de zahăr ars și patru picioare lungi de catwalk, a început să latre cu disperare, să sară și să nu-i lase să treacă!
Nici n-a clipit bine Sandu că, la câțiva centimetri de căruț, o mașină a trecut ca vijelia, a urcat pe iarbă și s-a oprit în stâlp.
Doi adolescenți s-au aruncat din mașină și-au rupt-o la fugă.
Sandu a rămas fără suflu, cu inima bubuindu-i mai tare ca bătaia oalei de sarmale. Din câinele salvator, nici urmă dispăruse ca găina la coș.
Lumea se aduna la mașină, dar un domn a venit la Sandu:
Sunteți bine? V-a atins mașina? Copilul e ok?
Sandu a dat disperat din cap că da toți întregi, nimic nu s-a întâmplat.
Nu-și amintește clar cum a ajuns acasă. S-a ferit să-i povestească Dorinei episodul, că doar la ce bun să-și sperie nevasta dacă totul s-a terminat cu bine? Dar gândul la maidanezul cel roșcat nu-i mai da pace pentru prima dată, i-a fost recunoscător unui câine.
Toată ziua a întors pe toate fețele amintirile cu câinii. Ceva se schimbase. Niciunul nu-l atacase din răutate; toți, într-un fel sau altul, l-au apărat.
Seara, au ieșit la aer toți trei. Mai la marginea blocului, vecinii se strânseseră în jurul unei bănci. Trecând pe acolo, Sandu a auzit:
Și acum ce facem cu el? Cine-l ia așa?
Privind peste umărul unei tanti, a văzut o cutie pe bancă, iar în cutie, un cățel mititel. O biată arătare fără ochi născut așa, cu siguranță, sărmanul. Lumea șușotea. Dorina cu căruțul era deja mai încolo, trăgând cu coada ochiului după soț.
Ce să-i faci, măcar de l-ar lua cineva!
Cine să-l ia, așa nenorocit…
Eu n-aș putea, serios…
Sandu s-a apropiat. Cățelul, ciocolatiu, schelălăia subțire și se izbea cu năsucul de marginea cutiei, căutând ceva cald și cunoscut. Dar mama lui nu era nicăieri.
Bărbatul a stat puțin pe gânduri. Apoi, cu un gest hotărât, și-a desfăcut eșarfa (chiar dacă era primăvară, frigul nu ierta seara), a luat cățelușul între palme cu grijă, de parcă ținea un copil nou-născut.
Pe lângă lipsa ochilor, bietului animal îi erau strâmbe și picioarele de-înapoi.
Doamne, vai de el! a murmurat o femeie, dându-și lacrimile pe față.
Sandu a înfășurat cu grijă puiul în eșarfă, l-a luat la piept și a spus:
Gata, puiule, a venit vremea mea. Hai să ne cunoști mama. E bună, are suflet cald. Și sigur găsește și pentru tine un pic de lapte în frigider.
Și cu pași deciși s-a dus spre tânăra femeie care-l privea langa cărucior, cu ochi plini de dragoste și o urmă de uimire…
