De la ură la iubire
Vlad nu a suportat niciodată câinii. Asta i-a rămas în minte de când era un băiețel dolofan, roșcat, cu ochelari mari și ghiozdanul burdușit cu cărți și caiete, iar, într-o după-amiază, în spatele blocurilor din cartierul Ciocana din Chișinău, a fost încolțit de o haită de câini vagabonzi.
Șeful haitei, un dulău negru cu pete cafenii deasupra botului, îl privea direct în ochi, fără să clipească.
Vlad, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji, încerca să-i îmbuneze, aruncându-le sandvișurile pe care nu le mâncase la școală, cu salam de la piață, dar câinii tot nu dădeau semne să se îndepărteze.
Câinele cel mare, la fiecare încercare de-a lui Vlad să se miște, ridica colțul gurii și-i arăta colții gălbui, mârâind încet, de-ți venea să încremenești.
Haita l-a ținut pe Vlad acolo, în cerc, mai bine de două ore. Deodată, dulăul a întors urechea spre pădurea-parc din apropiere, a pândit, apoi a țâșnit fără zgomot spre copaci, cu toată haita după el, ca o trenă ce se pierde printre brazi.
Vlad și-a șters lacrimile cu dosul palmei, a strâns ghiozdanul în brațe și a rupt-o la fugă spre casă.
Dar acasă nu a mai ajuns: baraca veche de lemn unde stătea cu familia și cu încă vreo doi vecini sărmani era în flăcări. Explodase butelia de gaz.
În incendiu a murit bunicul tatăl tatălui său, pe care Vlad îl alinta Moșu’. Moșu fusese marinar pe Dunăre, bătut de vânturi și ploi. Avea o mustață albă ca laptele și barbă, pe care o tundea o dată pe an, după sărbătorile de iarnă. Apoi iarăși îi creștea, iar Moșu o împletea, îi făcea o codiță caraghioasă cu un elastic colorat, sau o arunca pur și simplu după ureche.
După moartea bunicului și aventura cu câinii, Vlad a început să bâlbâie. Apoi, ușor-ușor, și-a revenit.
Al doilea episod cu un câine a fost când era în clasa a șaptea, slab, înalt, ochelarii și-i schimbase pe lentile de contact. După ore, a mers să o conducă acasă pe cea mai frumoasă fată din clasă, Doinița Coțofană. Dar și după Doinița alerga Ilie, faimosul bătăuș al școlii, rămas repetent în clasa a noua. La școală, Ilie băga pe toți în sperieți și nimeni n-ar fi îndrăznit să-i calce pe urme Doiniței.
Dar Vlad a făcut-o. Într-o după-amiază, când ieșeau din școală, în fața lor a apărut de nicăieri un câine vagabond, mare cât un vițel, care a început să-l împingă pe Vlad departe de fată, mârâind, cu ochii bulbucați.
Vlad a dat înapoi, pas cu pas, ca un pion de șah. Doinița a intrat în scara blocului, iar pericolul a dispărut la fel de rapid în curtea următoare.
A doua zi, la matematică, Vlad a primit un bilețel: Nu mă mai conduce acasă. Ieri Ilie voia să-ți tragă bătaie. Iartă-mă. Prietenia cu Doinița nu s-a înfiripat niciodată, iar Vlad n-a făcut decât să urască și mai mult câinii.
Anii au trecut. Vlad s-a făcut mare, și-a dat Bac-ul cu brio, a terminat ASE-ul și, după câțiva ani, a deschis o mică afacere în Chișinău. Banii au început să curgă, viața părea să-l răsfețe, s-a însurat și nu cu oricine, ci chiar cu Doinița, devenită între timp doamna Coțofană Vărzaru. Au avut un băiețel minunat, botezat Mărinel de la Moșu. Pruncul de opt luni nu zicea încă niciun cuvânt, dar rădea de fiecare dată când vedea un câine pe stradă și striga, fericit: Ham, ham!
Într-o duminică, Vlad a ieșit cu Mărinel la plimbare prin parcul Valea Morilor. Plimbau căruciorul pe alee, aruncau semințe de floarea-soarelui la păsări și priveau veverițele care i se urcau în palmă după migdale.
Se făcea de plecare. Vlad a ieșit din parc cu căruciorul, s-a uitat la semafor și, când s-a aprins verdele, l-a împins pe trecere.
De niciunde, dă buzna o cățelușă teckel, roșcată, zbierând și sărind în fața căruciorului, încât ai fi zis că s-a smintit de tot.
În clipa următoare, la o palmă de roți, trece în viteză o mașină, dă peste trotuar și se înfige în stâlpul de iluminat.
Din mașină sar niște adolescenți, țipă și o rup la fugă care încotro.
Vlad n-a mai putut respira, îi bătea inima atât de tare că-ți era teamă s-o asculți.
Teckelul dispăruse, oamenii au alergat la mașină. Un bărbat s-a apropiat de Vlad, l-a apucat de cot: Totul e bine? Copilul nu a pățit nimic?
Vlad dădea din cap: Nu, nu, e în regulă, fără să mai poată scoate un cuvânt.
Nici nu-și amintește cum a ajuns acasă. Doiniței nu i-a zis nimic de ce să o sperie, dacă totul s-a terminat cu bine?
Dar ceva s-a înmuiat în sufletul lui Vlad când și-a adus aminte de teckelul roșcat. De data asta, i-a fost recunoscător câinelui fără stăpân, care i-a salvat băiatul.
Toată ziua s-a plimbat cu gândul la cele trei întâlniri cu câinii și a înțeles: animalele nu i-au vrut niciodată răul. Dimpotrivă, l-au apărat cum au știut ele.
Seara au ieșit cu toții în fața blocului, să mai prindă puțină liniște înainte de somn. Lângă banca de la colț erau strânși niște vecini. Trecând pe acolo, Vlad a auzit:
Și ce să facem cu el? Cine să-l ia așa?
S-a uitat peste umerii lor și a zărit pe bancă o cutie de carton; în ea, un cățeluș mic, de culoarea ciocolatei. Nu avea ochi săracul, clar că era o problemă de la naștere. Se vorbea în șoaptă; Doinița, cu căruciorul, se depărtase și îl aștepta mai încolo, pe trotuar.
Dar ce să faci cu el așa, vai de capul lui…
Eu unul n-aș putea să țin un cățel orb… – șușoteau vecinele.
Vlad s-a apropiat de cutie. Cățelușul scâncea slab și dădea din moț, căutând mirosul cuiva drag. Dar mamă nu era.
A stat o clipă cu mâna pe inimă. Apoi și-a dat jos fularul de la gât era încă răcoare, primăvara pe final, mai ales pe seară.
Cu grijă, a luat ghemotocul în brațe: în afară de orbire, avea și lăbuțele din spate strâmbe. Cineva a oftat în spate și, parcă, a început să plângă.
Vlad a înfășurat cățelul în fular, l-a ținut la piept ca pe un bebeluș și a zis:
Hai, dragule, cred că ți-a venit rândul la noroc. Hai să-ți faci cunoscută mama, e sufletistă și sigur găsește pentru tine un loc cald și un pic de lapte în frigider!
Și a pornit încet spre Doinița, care îl privea râzând și îndrăgostită, lângă căruciorul cu Mărinel.
