DE LA DRAGOSTE LA URĂ E DOAR UN PAS
Pe Lenuța Curelaru am început so urăsc încă din clasa întâi din cauza firii ei slabe din naștere. Era trasă prin inel, o secătură slăbănoagă, dar tot ea îmi era cea mai bună prietenă. Vasile Curtuiu, repetențelul și veșnicul școlar din clasa a noua, ne găsise porecle. Pe Lenuța o alinta Lenuța Marcu. De fiecare dată când intra în clasă, Vasile simula căși încălzește mâinile întrun cojoc imaginar și fredona vesel:
Cinci minute, cinci minute! E mult sau puțin?
Fața Lenuței înflorea întrun zâmbet autosuficient. Mergea încet printre bănci și își unduia șoldurile ascuțite de unghii. Eu, de rușine, mă strecuram în clasă după sunetul clopoțelului, cocârjată, să nu atrag atenția. Nu reușeam mereu. Și de câte ori nu reușeam, nebunul de Curtuiu striga:
Bunăăăăăăă ziua, Lenuța Gheorghieeeevna!
Apoi începea să urle:
De departe curge Nistrul lin!
Obrajii mei ardeau, mă trezeam plângând fără glas, cu lacrimi ce udau un piept deloc diafan. Lenuța mă apăra. Arunca cu manualele în Vasile, îl făcea prost și râdea cu poftă, așa cum numai femeile frumoase pot râde. Toți colegii știau că Vasile și Lenuța erau îndrăgostiți unul de altul. Nimeni nu înțelegea de ce căprița Lenuța Curelaru e prietenă cu vaca Lenuța Sălăjean. Eu sunt Sălăjean.
Nici eu nam priceput de ce mă accepta. Se făcea foc și pară uneori, când încercam să aflu:
Vai de tine, Sălăjean! Ești medalie la toată școala, dar habar nai că nu de ochi frumoși sau trupuri slabe îi leagă pe oameni prietenia. Ești un om minunat, Lenuța. Nu suntem toți supli. Vezi câți bucălați celebri avem? Și toți îi adoră!
Pe mine numi păsa de celebrități. Pe mine nu mă interesa absolut nimeni, cu excepția lui Curtuiu. Dar Curtuiu era gelos numai pe Lenuța. Îi vedeam privirea. La mine se uita cum se uită cineva la săraci, când nare un leu săți dea, dar nici săți dea din salariu nu vrea. Atât. Mă ignora sau mă ironiza.
Înainte de anul nou, am convins părinții să mă transfere la alt liceu. Mama a scris cerere și mia retras dosarul din secretariat. După vacanță, mă aștepta o viață nouă. Din cea veche a rămas doar Lenuța.
Na fost simplu cu prietena. Sa supărat groaznic. Ma făcut trădătoare și a plecat trântind ușa. Dar sa răzgândit repede și a venit să sune la sonerie.
Iam deschis larg, cu un zâmbet fericit cemi tremura pe buze. Am încremenit. Pe casa scării stătea chiar Curtuiu. Băiat zdravăn, cu cojocul desfăcut și zăpadă pe umeri, fără căciulă, nervos:
Ce faci, Sălăjean? Ce tea apucat să schimbi școala la jumătatea anului? Mai sunt cinci luni până la bac, și tu… la fugă? Tentreb, Sălăjean!
Nu lam auzit prea bine. De fapt… am auzit, dar nu înțelegeam. Realizam însă că vreau să țin minte momentul fermecat însuși Vasile Curtuiu la ușa apartamentului. Așa de frumos, cu obraji aprinși ca vișinele și ochii arzând. Dintrodată, din pricina frumuseții lui, mia crescut curajul și iam răspuns cu șiretenie:
Teai speriat că nu găsești altă fraieră de batjocorit?
Ceai zis? Nu înțeleg. Unde mai găsesc eu pe alta ca tine, Sălăjean? Ești unică pe toată Moldova! ma muștruluit Vasile printre dinți. Ma apucat de mână, ma tras pe palier și ma strâns în brațe.
Nu! Nu ma îmbrățișat. Nu așa se îmbrățișează. O îmbrățișare e blândă. Fapta lui Curtuiu era disperată, ca și cum lar fi furat cineva și el nu vrea să mă piardă. Palma lui mare îmi ținea capul lipit de pieptul lui în cojoc aspru, iar cu cealaltă mă ținea fixată de spate. Eram prinsă-n capcană. Totuși nu-mi era frică. Era dulce, ireal, de parcă visam. Ori poate doar visele mele prindeau glas? Oare s-a prins? Oare râde iar de mine? Sau știe el totul? Gândul ăsta m-a speriat crunt și am început să bocesc. Plângeam fără oprire, ca întrun vis lung. Când am lăcrimat tot, am simțit că mă liniștesc. Am sughițat de două ori și nici nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Acum Curtuiu mă mângâia cu blândețe și mă legăna ca pe o copilă:
Plângi, Lenută, plângi dacă simți. Mama mi-a spus mereu că lacrimile fac bine. Și mi-a mai spus că-s prost. Să-i spui omului dacă îți place. Lenută, am venit să spun că-s prost, tare prost. Dar tu-mi placi, înțelegi?
Și mi-e rușine de tine. Ești premiantă, o să intri la Medicină, dar eu? Eu dacă intru la școala de drumuri sunt mulțumit. Ce-o să facă părinții tăi cu un băiat așa prost? Dar eu nu-s prost! Nu mă interesează prostii de sinusuri, cosinusuri… eu vreau la mecanici, iubesc mașinile și… pe tine.
Și cu Curelaru cum rămâne?
Păi, Curelaru? Curelaru, peste doi ani, ne va fi martoră la nuntă! am auzit de undeva, am ridicat ochii spre călăul meu și-am șoptit:
Te urăsc…
Foarte bine! De la dragoste la ură e doar un pas! O să mă iubești! a râs viitorul meu soț.
Au trecut treizeci de ani.
Nunta nu o sărbătorim, dar celebrarea începutului nostru, da. Azi a treizecea oară. La-nceput eram doi. Apoi trei, cu fiica. După patru ani, patru, cu fiul.
Diseară ne strângem cu cei dragi. Băiatul vine cu logodnica. O aștept pe Lenuța, dragă prietenă, cu soț și fiu. De la masă lipsește doar fata noastră. E ocupată încă de ieri cu ceva important ne-a pregătit cadoul peste noapte. Azi-dimineață a născut o fată, o Lenuța Curelaru mică. Ne-a făcut, mie și Lenuței, bunice.
