Am împlinit șaizeci de ani și, pentru prima dată în viață, am senzaţia că nu mai exist cu adevărat: nici pentru copiii mei, nici pentru nepoţii mei, nici pentru fostul meu soţ, nici pentru întreaga lume.
Fizic sunt aici. Mă plimb pe stradă, intru la farmacie, cumpăr pâine, mă ocup de curte sub fereastra mea. Dar înăuntru se simte un gol care, în fiecare dimineaţă, devine tot mai mare de când nu mai alerg la serviciu. De când nu mai aud pe nimeni să mă cheme: Mami, ce faci?
Publicitate
Locuiesc singură. De ceva vreme. Copiii mei sunt adulţi, au fiecare propria familie şi trăiesc în alte oraşe: fiul meu, Andrei, e la Bucureşti, fiica mea, Sânziana, a stabilit la ClujNapoca. Nepoţii cresc şi, sincer, îi cunosc cu puţin. Nu îi văd la şcoală, nu le tricotez şosete, nu le spun poveşti de noapte bună. Niciodată nu am fost invitată să le vizitez. Nici măcar o singură dată.
Într-o zi lam întrebat pe Sânziana:
De ce nu vrei să vin? Aş putea să te ajut cu copiii
Ia răspuns cu voce calmă, dar rece:
Mami, ştii soţul meu nu te suportă. Te bagă mereu în toate şi ai felul tău de a face lucrurile
A fost ca un pumn în inimă. Ma lăsat umilită, supărată, rănită. Nu încercam să mă impun, voiam doar să fiu lângă. Mesajul era clar: Nu ești binevenită. Nici de la copii, nici de la nepoţi. Parcă am fost ştersă din viaţa lor. Chiar şi fostul meu soţ, care locuieşte întrun sat din apropiere, nu găseşte niciodată timp să mă vadă. O dată pe an primeşte un mesaj rece de Crăciun, ca şi cum ar fi un favor.
Când am intrat în pensie, mam gândit: în sfârşit timp pentru mine. O să încep să tricotase, să fac plimbări de dimineaţă, să mă înscriu la acel curs de pictură pe care lam visat mereu. În loc de bucurie, a venit anxietatea.
Mai întâi au apărut simptome ciudate: palpitaţii, ameţeală, o teamă adâncă de a muri. Am mers la mai mulţi medici. Au făcut analize, ECG, RMN totul în parametri normali. Până când un doctor mia spus:
Doamnă, este de natură emoţională. Are nevoie să vorbească cu cineva, să socializeze. E foarte singură.
Şi asta a fost mai rău decât orice diagnostic. Nu există o pastilă care să vindece singurătatea.
Câteodată merg la supermarket doar ca să aud vocea caseierei. Alteori mă aşez pe o bancă din parc cu o carte, prefăcând că citesc, sperând că cineva se va apropia. Dar oamenii au mereu grabă. Toţi au un scop. Iar eu exist pur şi simplu. Respiraţi. Îmi amintesc.
Ce am greşit? De ce familia mea sa îndepărtat? I-am crescut singură. Tatăl lor a plecat devreme. Lucram în două schimburi, găteam, călcam uniformele lor, îi îngrijeam când erau bolnavi. Nu beau, nu ies. Am dat tot ce am avut.
Şi acum mă simt doar un surplus.
Am fost prea severă? Prea autoritară? Voiam doar ce e mai bun pentru ei. Voiam să devină oameni oneşti şi responsabili. Le-am ferit compania proastă. Şi, în final, am rămas singură.
Nu caut milă. Vreau doar să înţeleg: am fost cu adevărat o mamă greşită? Sau acesta e doar ritmul vieţii moderne credite ipotecare, activităţi extraşcolare, curse nesfârșite unde nu mai e loc pentru o femeie în vârstă?
Cineva îmi spune:
Găseşte-ţi un partener. Înscriete pe un site de întâlniri.
Dar nu pot. Nu am încredere uşor. După atâţia ani singură, nu mai am puterea să mă deschid, să mă îndrăgostesc, să las pe un străin să intre în viaţa mea. Şi sănătatea nu e cum era înainte.
Nu pot lucra nici. Cândva aveam un grup: discuţii, râsete. Acum e doar tăcere. O tăcere atât de grea încât uneori pornesc televizorul doar ca să aud vreo voce.
Câteodată mă gândesc: dacă aş dispărea, ar observa cineva? Nici copiii, nici fostul soţ, nici vecina de la etajul trei. Şi gândul ăsta mă înfioară.
Dar respir adânc. Mă ridic, fac un ceai în bucătărie şi îmi spun: poate mâine va fi mai bine. Poate cineva îşi va aminti. Poate un telefon. O scrisoare. Poate încă mai număr ceva.
Atâta timp cât există speranţă, voi rămâne vie.
PublicitateÎn fiecare dimineață îmi împletesc speranțele cu firul ceaiului și aștept să se transforme în zâmbete neașteptate.
