Am şaizeci de ani şi, pentru prima oară în viaţa mea, simt că n-am niciun loc să mă ţin: nici pentru copiii mei, nici pentru nepoţii mei, nici pentru fostul soţ, nici pentru lume.
Fizic sunt aici. Mă plimb pe stradă, intru la farmacie să iau pastilele, cumpăr pâine de la brutăria de lângă colţ şi mă ocup de curăţenia la balconul de sub fereastra mea. Dar înăuntru mă macină un gol care în fiecare dimineaţă se face tot mai mare, de când nu mai trebuie să alerg la serviciu. De când nu mai primesc apelurile cu Mamă, ce faci?
Locuiesc singură, şi asta îmi este de multă vreme. Copiii mei sunt deja adulţi, fiecare cu familia lui, şi trăiesc în alte oraşe: Mihai la Bucureşti, Ana la ClujNapoca. Nepoţii îşi cresc viaţa şi eu abia îi cunosc. Nu îi văd la şcoală, nu mai ţin pentru ei şaluri la croşetat, nu le spun poveşti de noapte bună. Niciodată nu am fost invitată să le vizitez. Nici măcar odată.
Întro zi iam adresat Anei:
De ce nu vrei să vin? Poate aş putea să te ajut cu copiii
Și ea, cu o voce calmă dar rece, mia răspuns:
Mamă, ştii soţul meu nu te suportă. Te bagi mereu în toate şi ai un fel de aţi face de cap
A fost ca o lovitură în inimă. Ma făcut să mă simt umilită, supărată, rănită. Nu încercam să mă impun, voiam doar să fiu aproape. Dar mesajul era clar: Nu eşti binevenită. Nici de la copiii mei, nici de la nepoţi. Parcă am fost ştearsă din viaţa lor. Chiar şi fostul meu soţ, care locuieşte întrun sat din apropiere, nu găseşte timp să mă vadă. O dată pe an primesc un mesaj de Crăciun rece, ca şi cum ar fi o faptă de bunăvoinţă.
Când mam pensionat am crezut: în sfârşit timp pentru mine. O să încep să croşeţesc, să fac plimbări dimineaţa, să mă înscriu la acel curs de pictură pe care lam visat dintotdeauna. Dar în loc de bucurie a venit agitaţia.
Mai întâi au apărut simptome ciudate: bătăi neregulate ale inimii, ameţeli, o teamă adâncă de a muri. Am mers la mai mulţi medici. Au făcut analize, ECG, RMN totul era în limite normale. Până când un doctor mia spus:
Doamnă, este o problemă emoţională. Aveţi nevoie să vorbiţi cu cineva, să socializaţi. Sunteţi foarte singură.
Şi asta a fost mai rău decât orice diagnostic. Pentru că nu există o pastilă care să vindece singurătatea.
Uneori merg la supermarket doar ca să aud vocea casierului. Alteori mă aşez pe o bancă în parc cu o carte, prefăcândumă că citesc, sperând că cineva se va apropia. Dar oamenii sunt mereu pe fugă. Toţi au un scop. Şi eu exist pur şi simplu. Respir. Îmi amintesc.
Ce am greşit? De ce familia mea sa îndepărtat? I-am crescut de una singură. Tatăl lor a plecat devreme. Lucram în două schimburi, găteam, călcam hainele uniforme, îi îngrijeam când erau bolnavi. Nu beam, nu ieşeam. Leam dat tot ce am avut.
Şi acum sunt doar un surplus.
Am fost prea severă? Prea autoritară? Vroiam doar ce e mai bun pentru ei. Vroiam să devină oameni buni şi responsabili. Îi țineam departe de compania proastă. Şi în final am rămas singură.
Nu caut milă. Vreau doar să înţeleg: am fost cu adevărat o mamă greşită? Sau e doar ritmul vieţii moderne credite, activităţi extraşcolare, curse fără sfârşit în care nu mai există loc pentru o femeie în vârstă?
Cineva îmi spune:
Găseşte un partener. Înscriete pe un site de dating.
Dar nu pot. Nu am încredere uşor. După atâţia ani singură, nu mai am puterea să mă deschid, să mă îndrăgostesc, să las pe cineva necunoscut să intre în viaţa mea. Şi sănătatea nu mai e ca altădată.
Nu pot lucra nici măcar. Cândva aveam un grup: discuţii, râsete. Acum e doar linişte. O linişte atât de grea, că uneori pornesc televizorul doar ca să aud voci.
Mă întreb uneori: dacă a aştera, va observa cineva? Nici copiii, nici fostul soţ, nici vecina de la al treilea etaj. Şi gândul ăla mă înfioară de frică.
Dar apoi respir adânc. Mă ridic, fac un ceai în bucătărie şi îmi zic: poate mâine va fi mai bine. Poate cineva îşi va aminti. Poate un telefon. O scrisoare. Poate încă mai contez ceva.
Atâta timp cât există speranță, voi rămâne vie.
