Ce țipi la mine?! se revoltă bărbatul. Eu stau și îngrijesc soția ta, o hrănesc, și tu ridici tonul la mine?! Uite-așa ceva n-am mai văzut! Se certa cu corbul de mai bine de jumătate de oră, până când păsăroiul a răgușit și bărbatul a obosit
Îmi amintesc că în acele vremuri veneam acasă după tura de dimineață de la uzină. Se apropia sfârșitul de săptămână și parcă numai gândul la odihnă mi se părea că îmi aduce bucurii în inimă. Dar, adevărul e că nu doar asta mă înviora. Aveam întâlnire cu o femeie pe care o cunoșteam doar de pe internet, și tare-mi mai bătea inima de nerăbdare.
Fuseserăm în corespondență vreo lună: povesteam despre servici, ne mărturiseam pasiunile, visele, gândurile despre viață. Un fel de a ne descoperi, românește, cum e omul obișnuit să facă atunci când vrea să pășească spre alt suflet. În cele din urmă, am stabilit întâlnirea. Mai rămânea, așadar, de dat telefon la crâșma cochetă de lângă parc, de pus deoparte o masă și de ales hainele care să fie pe potrivă.
Ușor visător, aproape că ajunsesem la blocul meu nelipsita construcție comunistă, unde încăpeam într-un apartament mic de la nivelul patru. Mai aveam cam cincizeci de pași până la scară. Uneori mă gândesc cât de puțin lipsea ca viața să se schimbe atunci, pe loc, dar…
Vai, acel dar!
Chiar înainte de ușă, din copacul de care nici nu băgasem în seamă că e acolo, s-a rostogolit direct la picioarele mele o cioară. Păsărica dădea din aripi disperată, răcnea de parcă venise pieirea, iar sus pe crengi, o droaie de ciori făceau zarvă de se sculau vecinii din somn. Așa o hărmălaie să fie, rar am pomenit.
Uite ce-mi lipsea! am mormăit, oftând.
Cioara încerca să se ridice, dar tot cădea la loc. Am observat cu o strângere de inimă că avea laba dreaptă ruptă.
N-ai noroc, biata de tine Şi ce ar trebui să fac eu? am întrebat, încetişor.
Nu m-am îndurat să o las. Am dat jos geaca, am încălzit o clipă cioara sub stofă şi am luat-o acasă. În urma mea răsunau strigătele jalnice ale stolului, care nu înceta din forfotă.
Ajuns la apartament, am aşezat cu grijă vietatea pe o pătură aşternută într-o cutie de carton şi m-am apucat de inspectat rana. Nici nu m-am apropiat bine, că mi-a tras o ciupitură zdravănă la deget.
Măi, să nu te potoliști! am bombănit, legându-i ciocul cu un colț de batistă.
Am sunat din nou și din nou la clinici veterinare, însă nimeni nu părea dispus să se ocupe cu păsările. Rudele și vecinii mi-au dat din umeri. Și atunci am zis: Ce naiba! Sunt mecanic. O să mă descurc singur!
I-am pregătit o dâră moale de prosoape în cutie, pusă la pervaz, să simtă și ea soarele. Am și botezat-o: Viorica.
Vreo două ore am tăiat, șlefuit și încropit o atelă din două bețișoare subțiri și bandă adezivă, ca să-i leg laba ruptă. Cu răbdare i-am desfăcut apoi legătura de la cioc.
Iar Viorica, fără să stea pe gânduri, a încercat s-o ia de la capăt cu pișcatul.
Stai liniștită! i-am spus, făcându-mi curaj. Eu încerc să te ajut. Dar tre să stai cuminte, că trebuie să și mănânci ceva.
Căutarea pe internet mi-a dat două repere: magazin de pescuit și farmacie. Din primul am luat viermi și râme, din al doilea o pensetă și o seringă. Ajuns acasă, am început să o hrănesc.
Trebuia să-i deschid ciocul cu grijă și să-i pun mâncarea direct în gură. Apa i-o dădeam cu seringa. Viorica se împotrivea, răgea de se auzea pe scară, iar eu bombăneam, dar nu am cedat.
La final, amândoi eram frânți. Biata pasăre, sătulă și sleită de puteri, s-a făcut mică-mică în cutie. Eu am adormit pe scaun.
A doua zi dimineață aceeași poveste: hrănit, certați, încăpățânare. Dar deodată, m-am uitat la fereastră, și ce să vezi? Un corb zdravăn, mascul, se ținea la distanță, privind curios tot ce făceam.
M-am pomenit deschizând geamul, de parcă pricepea cineva ce-i spun:
Tu ești bărbatul Vioricăi, nu-i așa? Intră să vezi, nu-i vreun rău la mijloc. Încerc s-o repar.
Corbul și-a dat capul puțin într-o parte, privi ba la mine, ba la Viorica și, cu pași măsurați, a intrat.
Viorica a scos un scârțâit sângerând. Corbul s-a întors spre mine, a deschis aripile și a zbierat atât de tare, încât răsuna în pereți.
Ce zbiară ăsta la mine?! m-am ciufulit și eu. Eu o îngrijesc, o hrănesc și dumneata ridici glasul?!
Așa am zbierat unul la altul vreo jumătate de ceas. Când el răguși și eu aproape că nu mai puteam vorbi de oboseală.
Am tăcut deodată. I-am înăintat două cutiuțe: una cu viermi, alta cu râme. Fără vorbe, fără explicații.
Corbul m-a privit pe sub sprânceană, s-a uitat atent la cele două cutii, a clătinat din cap de parcă le inspecta și s-a apucat să mănânce.
A, păi așa… am râs. Normal că mănânci, cred că doar pentru voi am cumpărat toate astea…
Sătul, corbul s-a apropiat de Viorica și i-a îngrijit atent penele.
Uite și la ăștia… am oftat cu emoție. Nici nu știam că păsările au gesturi așa drăguțe. Auzi, ai grijă tu să nu mă mai ciupești pe mine, să mănânci singurică.
În noaptea următoare corbul a zburat. Dar dis-de-dimineață s-a întors, a bătut tacticos cu ciocul în geam, așteptând să fie poftit înăuntru, și-a revăzut soția și a mâncat liniștit.
Bună dimineața! i-am zâmbit. Parcă-ne și înțelegem…
În timp ce îi dădeam de mâncare Vioricăi și încercam s-o îmbunez să nu mă rănească, domnul corb privea atent, fără să se amestece.
Deodată mi-am amintit, ca lovit de fulger.
Vai de mine!… m-am prins cu mâinile în cap. Am uitat să dau sunet, să rezerv masa…
Am apucat telefonul într-o mână și am apăsat pe numărul cunoscut.
Vă rog să mă iertați, abia am scos vorba, dar s-a întâmplat o belea, am găsit o cioară rănită, am stat să o îngrijesc și n-am mai dat de rezervare.
Ce să mai, înseamnă că o cioară e mai importantă decât întâlnirea cu mine?! a tăiat scurt femeia.
Nu-i deloc așa… Doar că pentru mine contează! Așa s-a nimerit…
Atunci stai cu cioara ta! a tunat ea și a închis.
Asta e, i-am zis corbului cu un suspin adânc. Nu s-a făcut niciodată întâlnirea.
Atunci corbul a sărit, cu un gest plin de mândrie, pe masă, și-a deschis aripile și s-a învârtit de colo-colo, ca într-un dans.
Nu m-am putut abține să nu zâmbesc:
Nu știu dacă pricepi tu ceva din vorbele mele, dar mă simt mai puțin singur. Asta vrei să zici, să am nădejde?
Chiar atunci, soneria s-a auzit la ușă. Pe prag a apărut vecina de la etajul cinci doamna Aurica, mereu zâmbitoare, cu ochii ei limpezi ca Oltul.
Îmi cer scuze că deranjez… a zis ea firav. Dar zilele astea tot e zarvă la fereastra dumneavoastră. Vin ciorile grămadă. Totul e bine? N-ați pățit ceva?
Greu de povestit, am zâmbit jenat. Dar poftiți, poate înțelegeți mai bine!
A intrat și, când a văzut scena, s-a oprit, uluită:
Aoleu, chiar salvezi cioara asta?
Viorica o cheamă, am precizat serios.
Atunci corbul e neapărat Nicu! a râs vecina.
Și râsul ei, ușor ca un clopoțel de argint, parcă m-a luminat pe dinăuntru. Am privit-o lung și mi-am zis: la naiba cu întâlnirea cea ratată…
Nicu, corbul, a prins repede drag de Aurica. Când venea ea, se pieptăna cu ciocul printre pene, încercând să pară cât mai frumos. Ea roșea și zâmbea.
Viorica s-a lăsat, încet-încet, pe mâna noastră, a început să mănânce singură și să nu se mai teamă. Vecina a primit și o cheie, să vină să mai aibă grijă atunci când eu nu-s acasă.
Mă cuprindea tot mai tare gândul de a o invita cumva la un ceai. Dar, tot pe neașteptate, s-a petrecut ceva ce n-am putut uita.
Într-o seară, după a doua tură la uzină, mergeam spre casă. Aveam în buzunar un mic cadou pentru Aurica o brățară din argint, cu un inimioară roșie. Zâmbeam, imaginându-mi reacția ei.
Dar în bezna de sub un felinar, două siluete s-au înfipt lângă mine.
Scoate portofelul, telefonul și ceasul! amenință unul cu un briceag.
Și geaca, murmură celălalt.
Nu apucasem bine să mă sperii, că deodată, a coborât furtuna: un stol uriaș de ciori. Țipete, mușcături, atacuri de se-apreciase pielea pe mine. În câteva clipe, tâlharii au fost izbiți de ciocuri și gheare.
Am luat-o la fugă spre bloc, adăpost. A doua zi…
La ușă bătea Aurica, slabă, tremurândă de îngrijorare.
Slavă Domnului! a izbucnit ea, înfășurându-se în brațele mele. Trăiești! Am crezut că ai pățit ceva, după câte am aflat…
Ce-ai auzit? am întrebat mangaiind-o pe creștet.
Azi-noapte o ceată de ciori a sărit la doi tâlhari. Era cât pe ce să-i omoare! I-au dus la spital, zaceau.
Am zâmbit și mi-am amintit de brățară.
Ți-am luat ceva…
Of, nu trebuia, a rostit rușinată.
Când i-am arătat bijuteria de argint, a zâmbit rușinos și m-a sărutat pe obraz. Dar, ca-n basme, Nicu corbul s-a repezit, a smuls brățara și a dus-o la Viorica, care o așeză grijulie în cuibul ei.
Ne-am prăpădit de râs.
Lasă că iau alta! i-am promis Auricăi.
Cu penajul întins, Nicu s-a ridicat drept, a strigat cu mândrie Cra, cra!, iar Viorica și-a ascuns comoara în cutia ei.
Noi, pe prag, ne-am sărutat ca niște adolescenți.
Și nici nu mai conta ce-a fost sau ce nu-a fost…
Din moment ce totul ținea de familieDin ziua aceea, parcă lumea s-a schimbat. Ciorile nu mai făceau gălăgie la geam, ci cântau, dacă poți să-ți imaginezi, o melodie aspră însă caldă, care ne trezea dimineața mai bine ca orice alarmă. Viorica s-a însănătoșit și într-o zi, când Aurica mă vizita cu plăcinte calde, am găsit cuibușorul gol și cutia mutată pe pervaz, ca și cum ar fi fost un semn de despărțire.
Iar Nicu… s-a înălțat pe cerul din cartier, făcând cercuri lungi, deasupra blocului, însoțit de Viorica. Din când în când coborau împreună pe balustradă și ne aduceau câte un obiect ciudat găsit prin vreun parc: o monedă veche, un inel strălucitor, o bufniță miniaturală din plastic, parcă să ne spună că nu ne-au uitat.
Aurica venea din ce în ce mai des, și la un moment dat, fără vorbe mari, fără promisiuni, ne-am dat seama amândoi că suntem acasă unul pentru celălalt. I-am făcut ceai în fiecare săptămână, și când s-a lăsat iarna, am privit împreună, de la fereastră, primul stol de ciori rotindu-se, ca-ntr-un dans al recunoștinței.
Uneori, când sting lumina, aud sfâșiatul ușor al aripilor peste cartier și știu că undeva, sub cerul gri, cineva veghează și cineva iubește, chiar și dincolo de vorbele noastre.
Și, parcă pentru prima oară, nu m-am mai simțit niciodată singur.
