– De ce stai în frig? – întrebă Irina Popescu, încruntându-se de la frig.
Tânăra ridică privirea către ea și privi trist. Femeia părea să aibă în jur de patruzeci și cinci de ani, cel mult. Arăta frumoasă și îngrijită, dar și puțin tristă.
– Îmi cer scuze, plec dacă deranjez! – spuse ea.
– Nu te alung. Doar întrebam ce cauți aici? E iarnă afară! – întrebă femeia mai blând.
Era o zi deosebit de friguroasă, iar vântul sufla puternic. Nu era vreme de stat pe bănci afară.
– Nu am unde să merg! – spuse tânăra, izbucnind în plâns.
Se numea Carmen. Chiar nu avea unde să se ducă. Acum câteva zile, tatăl său o dăduse afară din casă. Venise în acest oraș să stea puțin la o mătușă de pe linia mamei.
Mama lui Carmen murise cu trei ani în urmă. După moartea ei, tatăl începuse să bea mult. Relațiile deveniseră tot mai dificile, iar după trei ani deveniseră insuportabile.
Pe tatăl său îl chema Dumitru. Tot mai des își aducea acasă prietenii lui ciudați. Uneori se legau de fiica lui, iar ea se plângea, dar tatăl nici măcar nu încerca s-o ajute. Trebuia să se apere singură. După o ceartă cu acești „prieteni”, tatăl o alungase din casă.
– Pleacă! Nu ai ce căuta aici! Nu valorezi nimic, parazito! – îi strigase.
Carmen ajunse la mătușa Ioana, sperând că o va primi, dar apartamentul era deja aglomerat. Mai avea trei copii și cu ei locuiau soacra și cumnata cu fiica. Toți se îngrămădeau într-un apartament cu trei camere.
Ioana nu avu de ales, așa că o trimise pe nepoata ei înapoi la tatăl ei.
– Du-te înapoi, poate te primește. Plângi, dacă trebuie. Cere iertare, dacă e nevoie. Știi bine că nu avem unde să te primim. Îmi pare rău, draga mea. Ai tot dreptul să trăiești în casa tatălui tău. Trebuie să înțeleagă asta! – spusese mătușa, fără a-i oferi măcar un ceai.
Carmen plecă. Era atât de supărată, dar nu voia să se întoarcă la tatăl ei. Nimic bun nu o aștepta acolo.
A mers mult pe străzile acoperite de zăpadă ale orașului, până s-a simțit obosită. A decis să se odihnească puțin pe o bancă, când i s-a adresat necunoscuta aceea.
– Cum adică nu ai unde să mergi? Ești doar o copilă! Nu ai părinți?
Carmen împlinise optsprezece ani. Învăța la un liceu tehnic. Era vacanță. Nu avusese timp să gândească bine lucrurile când plecase de acasă la repezeală. Doar în timpul acestei plimbări lungi a realizat cât de dificil va fi de acum înainte.
– Nu mai am pe nimeni, – zise fata, cu nasul între genunchi.
Era așezată pe bancă, cu picioarele aduse la piept, încercând să se încălzească. Mâinile îi erau deja vineții de frig. Din nas îi curgeau muci. Fulgi de nea i se așezau pe gene.
Irinei i se făcu milă de fată. Ea însăși avea un fiu ceva mai mare. Nu era bine să lași copiii la ananghie, chiar dacă nu erau ai tăi.
– Hai cu mine. Te servesc cu un ceai, căci ești toată înghețată! – îi propuse ea.
Carmen acceptă. Au urcat împreună la etajul doi, unde locuia Irina. Apartamentul ei era spațios și, mai important, era cald acolo. Fata se încălzi în sfârșit.
– Vrei o ciorbă? – o întrebă gazda.
Carmen doar dădu din cap recunoscătoare. Ultima dată mâncase cu o seară înainte. Când i s-a pus în față farfuria cu ciorbă fierbinte, a mâncat de parcă nu ar fi mâncat de un an.
După masă, îi povesti noii ei prietene ce i se întâmplase. Irina doar clătină din cap dezaprobator.
– Da, e trist ce se întâmplă. Știi ceva? Rămâi la mine. Avem loc destul. Fiul meu este în armată. Revine doar peste două luni. Avem trei camere. Rămâi, până te hotărăști ce să faci mai departe.
– Dar soțul dumneavoastră? – se interesă oaspetele.
– A murit acum cinci ani. Încă îmi este dor de el. Mă simt singură uneori, înțelegi? E mai vesel în doi. Poți rămâne. M-aș bucura de companie. Și Tomita la fel. Așa-i, Tomita? – spuse gazda, privind spre motanul roșcat, care se spăla lângă masă.
Carmen se simțea cam stingherită, dar nu avea alternativă. Nimeni nu avea nevoie de ea. Așa au început să locuiască împreună.
Irinei i-a plăcut imediat de fată. Politicoasă și bine crescută. Pare că cei trei ani de trai cu tatăl alcoolic nu au reușit să șteargă educația mamei.
Carmen era ordonată și nu era speriată de treburile casnice. Făcea curățenie, spăla vasele și învăța cu plăcere să gătească.
Carmen a fost nevoită să renunțe temporar la școală, dar plănuia să încerce să se înscrie la altă instituție în anul următor.
Irina a ajutat-o să-și găsească un serviciu temporar. O prietenă din apropiere avea nevoie de un vânzător. A acceptat să o angajeze pe fata tânără, iar apoi, mulțumită, a întâlnit-o pe Irina pe stradă și i-a mulțumit pentru recomandare.
– Ai propus o angajată bună! Harnică, modestă, isteață.
Carmen îi era foarte recunoscătoare Irinei pentru adăpost. Îi spunea des acest lucru. Se străduia să ajute cum putea, pentru a nu se simți o parazită inutilă. Au devenit apropiate.
Și Tomita se atașase de tânăra prietenă a stăpânei. Îi plăcea să doarmă cu ea în același pat. O urma peste tot.
După două luni, fiul Irinei s-a întors din armată. Când a intrat în casă, îmbrăcat în uniformă și cu un buchet de flori pentru mama sa, Carmen l-a văzut pentru prima oară. Până atunci, doar în poze îl văzuse, ornamentate prin casă. Era un băiat arătos.
După ce s-a îmbrățișat îndelung cu mama sa, Mihai observă în cele din urmă musafirul.
– Bună, dar tu cine ești? – întrebă el curios, privindu-l pe slăbuțele blonde în rochie de casă.
– Dragul meu, aceasta e musafira noastră, se numește Carmen. E o poveste lungă. Va sta cu noi pentru un timp. Sper să va înțelegeți bine! Să nu o superi, e o fată bună!
– Nici nu plănuiam altceva! Credeam că mi-ai făcut o surioară cât am fost plecat! Dacă aș fi știut, aș fi luat și alt buchet! – spuse el, zâmbindu-i. – Încântat de cunoștință!
Carmen nu putu să-i răspundă. Stătea și îl privea. Ii plăcea mult de el. După câteva secunde, s-a stăpânit și și-a întors privirea.
De când s-a întors din armată, Mihai s-a maturizat și s-a întărit. Chiar și mama lui s-a minunat de cât de puternic și atrăgător devenise, iar Carmen îl vedea ca pe idealul ei. Se spune că armata face bărbați din băieți.
După aproximativ o săptămână de odihnă, Mihai a început să-și caute de muncă. Toamna plănuia să se înscrie la universitate, dar mai era până atunci, și nu voia să fie o povară pentru mama sa.
Așa au continuat să locuiască împreună. Se întâlneau mai mult dimineața și seara, căci în restul timpului erau la muncă.
Mihai și Carmen au devenit rapid prieteni. Având cam aceeași vârstă, aveau multe interese comune. Seara discutau sau priveau împreună filme. Nici nu și-au dat seama cum s-au atașat unul de celălalt, dar nu ca frați.
Carmen nu a făcut primul pas, de teamă să nu o supere pe Irina. Nici Mihai nu acționa, neștiind dacă sentimentele erau reciproce. Mama în schimb observa totul. Înțelegea că între ei creștea ceva mai mult decât o simplă prietenie, dar nu intervenea.
Într-o seară, stând și reflectând, Irina se întrebă: i-ar plăcea dacă Carmen ar fi nora ei? Și da, avea multe calități pe care le-ar aprecia ca viitoare soacră. Atunci a decis să-i dea un mic impuls către unirea lor.
Când a venit vara, a cumpărat două bilete la mare. Inițial intenționa să meargă cu fiul ei, dar în ultimul moment spuse că are treburi urgente la muncă și nu poate pleca. Sub acest pretext, i-a trimis pe Mihai și Carmen în vacanță.
– Nu te lăsa! Căci ți-o fură! – i-a spus ea fiului cu un zâmbet șiret la plecare.
Mihai a înțeles aluzia mamei. A avut dreptate. S-au întors acasă ca un cuplu îndrăgostit, iar peste o lună au anunțat că vor să se căsătorească.
Deși pentru unii părea o decizie prea pripită, Irina nu s-a opus.
La urma urmei, nurori bune nu se găsesc la fiecare pas. Uneori le găsești lângă scara blocului, într-o zi geroasă, dar asta e o raritate. Norocul a fost de partea ei. Și de partea fiului său.
Vecinii, bineînțeles, șușoteau pe la colțuri. Unii cunoscuți îi ziceau Irinei în față că și-a măritat fiul cu o parazită săracă. Că ar fi greșit, îi spuneau, dar ea știa bine că a acționat cum trebuie.
Anii au trecut și Irina niciodată nu a regretat că a luat sub acoperișul ei acea tânără înfrigurat pe strada, a adăpostit-o și i-a oferit o nouă șansă. Carmen a devenit o soție bună și devotată singurului ei fiu. L-a iubit cu toată inima. Le-a dăruit bunici trei nepoți minunați și multe amintiri prețioase.
