Într-o zi friguroasă de iarnă, Ilinca Lungu, o femeie de aproximativ patruzeci și cinci de ani, se opri să întrebe o tânără care stătea pe o bancă în parc:
– Ce faci aici, în frigul ăsta? – întrebă ea, strâmbându-se din cauza gerului.
Tânăra ridică privirea spre Ilinca, având ochii triști. Femeia avea un aer elegant, dar și o undă de mâhnire pe chip.
– Îmi pare rău, plec dacă deranjez! – răspunse fata.
– Nu te gonesc, doar încerc să înțeleg ce faci aici; e iarnă și e tare frig! – continuă ea mai blând.
Fusese o zi deosebit de rece, iar vântul sufla puternic. În astfel de zile, nu era de dorit să stai pe o bancă fără motiv.
– Nu am unde să mă duc! – spuse fata, izbucnind în plâns.
O chema Raluca. Cu câteva zile înainte, tatăl ei o alungase de acasă. Venise în Chișinău cu speranța că va putea sta o vreme la mătușa ei de pe linia mamei.
Mama Ralucăi murise acum trei ani. După moartea soției, tatăl ei, Ionel, începuse să bea mult. Relația lor devenea tot mai proastă pe zi ce trecea, iar în final, devenise de nesuportat.
Ionel obișnuia să-și aducă frecvent prieteni ciudați acasă. Unii dintre ei o hărțuiau pe Raluca, care se plângea tatălui ei, însă acesta nu o ajuta niciodată. Într-un final, după o altercație cu prietenii tatălui său, el o alungase de acolo.
– Dispari! Ești inutilă aici! – strigase el.
Raluca mergese la mătușa Maria, sperând că o va adăposti, dar apartamentul ei era deja plin. Avea trei copii și mai locuiau acolo soacra și cumnata cu o fetiță. Toți își făcuseră loc în cele trei camere disponibile.
Maria nu avusese altceva de făcut decât să o trimită pe Raluca înapoi acasă.
– Mergi înapoi, tatăl tău te va primi. Plângi, dacă trebuie, cere-ți iertare. Știi că nu avem loc. Îmi pare rău, draga mea. Ai tot dreptul să stai în casa tatălui tău. Va trebui să accepte! – îi spusese mătușa, fără să-i ofere măcar un ceai.
Raluca plecase. Se simțea trădată, dar nici că dorea să revină la tatăl ei. Nimic bun nu o aștepta acolo.
Merse mult timp prin zăpada orașului până ce obosi. Se așeză pe o bancă să se odihnească puțin, când Ilinca îi atrase atenția.
– Cum să nu ai unde să mergi? Ești doar o copilă! Părinții tăi nu mai sunt?
Raluca împlinise deja optsprezece ani. Studia la un liceu tehnic. Era vacanță recent, plecase pe fugă de acasă, fără să se gândească prea bine la consecințe. Doar în lunga plimbare începu să realizeze cât de complicate deveneau lucrurile.
– Nu mai sunt, – murmură fata, lipindu-și fața de genunchi.
Stătea strânsă pe bancă, cu picioarele adunate la piept, să se încălzească. Mâinile îi erau deja vinete de frig. Lacrimile i se prelingeau pe obraji, alături de fulgii de zăpadă care-i cădeau peste gene.
Ilinca se înduioșă de soarta fetei. Avea și ea un fiu puțin mai mare decât Raluca. Nu era corect să lași un copil în nevoie, fie și al altora.
– Hai la mine. Măcar cu ceai să te încălzesc, că-ți clănțăne dinții! – îi propuse ea.
Raluca acceptă. Urcară împreună la etajul doi unde locuia Ilinca. Era un apartament spațios, dar, mai important, era cald. În sfârșit, Raluca se simțea confortabil.
– Vrei ciorbă? – oferise gazda ospitalieră.
Raluca dădu din cap recunoscătoare. Ultima dată mâncase cu o seară înainte. Când i se puse în față o farfurie cu ciorbă fierbinte, se aruncase asupra ei ca și cum nu mai mâncase de un an.
După ce s-au ospătat, Raluca își povesti necazurile. Ilinca dădu din cap dezaprobator.
– Da, e trist. Știi, poți să rămâi la mine. Avem destul loc. Fiul meu e în armată acum și va mai sta două luni. Dar apartamentul are trei camere. Stai aici până îți dai seama ce vei face.
– Dar soțul dumneavoastră? – întrebă Raluca.
– A murit acum cinci ani. Încă-mi lipsește. E greu să fii singur, înțelegi? E mai bine împreună. Stai la noi. Mă bucur de companie. Și Motanul Vasile va fi încântat, nu-i așa? – spuse ea, privind pisica roșcată care se spăla alături.
Raluca se simțea incomod, dar nu avea altă opțiune, așa că acceptă. Oricum nu avea unde merge. Astfel au început să conviețuiască.
Ilinca se îndrăgosti imediat de fată. Era manierată, bine crescută. Mama ei lăsase o amprentă pozitivă, în ciuda relației cu tatăl ei bețiv.
Raluca era gospodină, nu evita treburile casei. Se străduia să păstreze ordinea, spăla vasele, chiar învăța să gătească.
Cu toate că a abandonat liceul tehnic, Raluca plănuia să se înscrie la o altă școală anul următor.
Ilinca o ajută să-și găsească lucru temporar. O prietenă care lucra la un magazin din apropiere o angajă pe Raluca, deși fără experiență. Curând după aceea, întâlnindu-se cu Ilinca, o mulțumi.
– Bine mi-ai recomandat-o! Harnică, modestă și isteață e fata.
Raluca îi era recunoscătoare Ilincăi pentru adăpost. Mereu i-o spunea și încerca să ajute cu orice putea, să nu simtă că trăiește pe lângă casă inutil. S-au împrietenit repede.
Chiar și Motanul Vasile se atașase de Raluca. Îi plăcea să doarmă alături de ea, fugind după ea peste tot.
După două luni se întoarse Mihai din armată. Când intră în casă, în uniformă și cu flori pentru mamă, Raluca îl văzu pentru prima oară. Până atunci, doar în poze copilărești de pe mobilier îl întâlnise. Era foarte arătos.
După ce-și îmbrățișă mama, Mihai o observă pe oaspete.
– Salut, tu cine ești? – întrebă el nedumerit, privind la blonda subțirică în rochie de casă.
– Ah, dragul meu, ea e Raluca, oaspetele nostru. E o poveste lungă. Momentan stă cu noi. Sper să vă împrieteniți! Nu o să o necăjești, sper. E o fată bună!
– Nici nu intenționam! Credeam că între timp am primit o soră. Dacă știam, mai aduceam un buchet! – glumi el, zâmbindu-i. – Încântat de cunoștință!
Raluca nu-i putu răspunde decât printr-un roșu în obraji. În câteva secunde își reveni, mutându-și privirea.
După întoarcerea din armată, Mihai devenise mai serios și mai robust. Mama sa fu surprinsă de cât de bine arăta. Pentru Raluca, el era idealul. Adevărul că armata transformă băieții în bărbați.
După o săptămână de odihnă, Mihai începu și el să-și caute de lucru. Toamna avea planuri de a se înscrie la universitate, dar mai era până atunci și nu dorea să o lase doar pe mama sa cu cheltuielile.
Astfel trăiră împreună. Se vedeau mai mult dimineața și seara, fiind ocupatți cu serviciul pe zi.
Mihai și Raluca s-au înțeles bine rapid. Aproape de aceeași vârstă, aveau multe în comun. Seara, stăteau de vorbă sau se uitau la filme. Fără să-și dea seama, s-au apropiat, nu ca frați, ci altfel.
Raluca nu îndrăznea să facă primul pas, temându-se să nu o supere pe Ilinca. Mihai era nesigur de reciprocitate. Mama lor observa tot, realizând că între ei se dezvoltase mai mult decât prietenie, dar nu intervenea.
Ilinca cugeta seara la acest lucru, întrebându-se cum ar fi să o aibă pe Raluca drept noră. Erau multe calități care îi plăceau la ea ca viitoare soacră. În cele din urmă, decise să dea un mic impuls tinerilor.
Vara, cumpără două bilete la mare. Planifică să plece cu fiul ei, dar în ultimul moment, spuse că nu se poate elibera de la serviciu. Astfel, îi trimise pe Mihai și Raluca împreună la mare.
– Să nu te pierzi! Cănd te lași găsit! – îi zise Ilinca cu un zâmbet complice.
Mihai înțelese mesajul. Se întoarseră acasă ca un cuplu îndrăgostit și la scurt timp anunțară logodna.
Poate părea grăbit pentru unii, dar Ilinca nu protestă.
În definitiv, nurorile bune nu sunt ușor de găsit. Rar, le poți descoperi pe o bancă înghețată, dar e o excepție. Au avut noroc. Atât ea, cât și fiul ei.
Vecinii, e drept, șușoteau pe la colțuri. Cunoștințele îi spuneau direct că și-a însurat fiul cu o fată săracă. Dar Ilinca știa că a procedat corect.
Ani mai târziu, nu regretă nicio secundă că a îmbrățișat în viața ei pe acea tânără înghețată din parc, oferindu-i un cămin. Raluca deveni soția minunată a fiului ei, iubindu-l cu drag. Oferiră trei nepoți minunați și amintiri călduroase pentru toți.
