Eu spun de ce nu pot să las copiii mei cu bunicile lor.
Am treizeci și unu de ani și cresc două fiice, una de trei ani și una de un an; nu lucrez, sunt mamă cu normă întreagă e o alegere pe care am făcut-o din tot sufletul! La primul meu copil, am crezut, ca-n visele acelea ciudate, neclare, că bunicile cu siguranță mă vor ajuta măcar la început. Dar, odată ce timpul a început să curgă ca un râu leneș pe sub podul vechi din sat, mi-am dat seama că au fost mai degrabă ca două pietre mari în cale, și nu mâna de sprijin la care visam. Am rămas să mă descurc cu umbrele și spaimele mele.
Vreau să vă spun mai mult După nașterea primei fete, și cu atât mai mult după ce m-au scos din maternitatea de pe strada Ștefan cel Mare, mă simțeam plutind pe valuri ciudate de neputință nu pricepeam de unde să apuc copilul. Ceva ce acum, cu doi copii în casă, mi se pare o glumă, m-a ținut atunci cu ochii în tavan nopți la rând. Desigur, în capul meu, nimeni nu scrisese instrucțiuni magice cu ce să faci cu un bebeluș nu erau gravate pe nicio piatră din Prisaca Dornei.
Nu înțeleg de ce, mă așteptam ca generația de demult, cu mai multe ierni la brâu, să știe fără greș cum schimbi scutecele, cum pui pruncul la scăldat, cum îi tai unghiile la lumină de lampă și cum îi treci bolile peste suflet. Dar repede mi-am dat seama că până și despre baia copilului se contrazic, ca două babele la șezătoare! M-am trezit singură, plutind printre visele mele de mamă speriată.
Între timp, am devenit expertă la schimbat scutece și pus copiii la somn ca la cioara care-și face cuib pe streașină. Respect și recunoștință am pentru mama și soacra mea dar mă amuză și mă înfioară, ca într-un vis din care nu poți să te trezești.
Bunica 1 (soacra mea, Aurelia):
– Să zici o rugăciune la apa cu care speli copilul, apoi doar din ea să bea prunca.
– După jumătate de an, am cumpărat filtru de apă din piața centrală.
– Cumpără săpun gri, ăla de casă, numai cu el să speli fata. Să-i dai și pe iritații, tot cu el trece!
– Îți crești copiii de râde satul de tine de aia răcesc!
– De nu mai tace fata, du-o la moașa din dealul Bălții, ea o scoate de deochi!
Bunica 2 (mama mea, Maricica):
– Strigă copilul? Nu-i nimic, vreme trece, vreme vine!
– Febră? Hai, o pastilă de la farmacie, și gata!
– Le-ai cumpărat iar jucării, prea multe, mai lasă-le!
– Eu vin sâmbăta la 13:00 să mă uit la nepoate, dar la 16:00 plec la film la Cinema Patria, asta fac în toate sâmbetele.
– Să-i dai la copil dulce, sărat, ce cere gura de la șase luni, nu-i bai. Dacă cere, dă să guste orice!
Îmi iubesc mama, dar nu am cum să nu mă întreb, stând seara cu ochii la focul din sobă, cum m-a crescut, oare? Ce-am mâncat și cum am fost tratată sau deloc tratată. Mult ne-au lăsat pe la bunica din sat; țin minte că toată ziua eram cu pofta la paste făinoase, iar acasă, tot tocănițe grase. Tuseam și se uita la mine ca la ploaie de vară și uite așa am făcut tuse măgărească. Doar acum, ca prin ceața visului, îmi amintesc de unde au venit problemele mele cu ficatul, cu pancreasul, cu tot.
Așa că mi-e bine cu bunicile noastre de la Bălți și Chișinău, dar să las copiii cu ele câteva zile? Sub ochiul meu, zi-două, hai, da. N-o fi paranoia, dar în visul ăsta cu bunici și copii, ceva mă ține mereu trează și nu mă lasă să mă prăvălesc cu totul în încredereAzi, când le privesc pe fete alergând în jurul meu, râzând cu gura până la urechi, știu că niciun sfat n-a crescut în mine rădăcini așa cum a crescut dragostea mea pentru ele. Fiecare bunică poartă în suflet povestea și frica ei, propriile vicii și leacuri testate pe generații. Dar acum, la mine-n casa noastră, e altă poveste. Am scris-o de la capăt, cu părerile mele, cu descoperirile mele, cu micile mele victorii.
Poate că n-am parte de duminici liniștite și seri libere, dar am certitudinea că sunt acolo, mereu, cu inima tremurând la fiecare febră și zâmbind la fiecare pas prin viață. Și oricât mi-ar bate vântul în geam sau s-ar zidi frigul în sobă, știu: dacă există magie în creșterea unui copil, nu stă în ceaiuri de leac, nici în promisiuni, ci în ochii mamei care veghează, somnoroasă și fericită, peste cei mici.
Și cine știe, poate într-o zi, fetele mele vor râde povestindu-le altora despre mama lor stricată la cap, care nu le lăsa niciodată cu bunica. Și poate, în râsul lor, va fi totuși un pic de dragoste și o fărâmă de recunoștință că le-am ținut aproape, la pieptul meu, cât am putut de mult.
