De ce ne-am schimbat atât de mult? Când eram copil, oamenii erau mai buni… De mult timp îmi pun această întrebare.
Odăinoară, lumea era alta. Oamenii erau altfel.
Îmi amintesc perioada când bunătatea nu era doar un cuvânt frumos, ci un mod de a trăi.
Atunci nimeni nu aștepta mulțumiri pentru un ajutor oferit.
Atunci nimeni nu trecea nepăsător pe lângă necazurile altora, întorcând privirea.
Am văzut cum vecinii se ajutau reciproc – nu pentru că “așa trebuie”, ci pur și simplu pentru că așa era corect.
Dar acum?
Am cerut doar trei pere…
Locuiesc într-un sat mic.
Casă modestă, pensie mică, însă îmi este de ajuns.
Aici e liniște, pace, natura aproape – exact ce îmi trebuie.
Câteva zile în urmă mergeam pe uliță și am văzut un copac enorm, plin de pere.
Coapte, galbene, atârnau în ciorchini grei, iar sub copac era deja un covor de fructe căzute.
Lângă lucra proprietarul grădinii – un bărbat în vârstă, cam de aceeași vârstă cu mine după înfățișare.
L-am salutat și l-am întrebat politicos:
— Frate, pot lua câteva pere? Sunt atât de apetisante!
Părea să fie un lucru simplu.
Dar reacția lui…
S-a întors brusc și mi-a aruncat o privire atât de rea încât m-am simțit neliniștit pentru o clipă.
— Vândute! — a tăiat el scurt. — Clientul vine curând să le ia!
N-am apucat să mai spun nimic.
S-a întors, de parcă aș fi fost un cerșetor ce râvnea la bogăția lui.
M-am întors și am plecat mai departe, simțindu-mă ca un infractor.
Un infractor pentru că doar am cerut trei pere.
Când au încetat oamenii să fie oameni?
Îmi amintesc cum când eram copil în curtea noastră era un măr mare.
Creștea între două case și oricine putea lua un măr — nimeni nu întreba, nu împărțea, nu interzicea.
Vecinii, dacă cineva avea nevoie, aduceau saci de cartofi, lapte, pâine.
Dacă cineva avea o problemă, comunitatea se aduna și ajuta cu ce putea.
Iar acum?
Acum numărăm fiecare leu.
Acum suntem răi, zgârciți, ne temem că cineva va primi mai mult decât noi.
Ascundem grădinile, recoltele, economiile noastre, de parcă le-am lua cu noi în mormânt.
Vecinul bătrân și merele…
Mi-am amintit o întâmplare ce s-a petrecut acum mulți ani.
Un băiețel din casa vecină i-a cerut unui moșneag un măr.
Bătrânul trăia singur în casă, iar mărul lui era plin de fructe — atât de mult, încât ele se stricau sub copac.
Băiatul nu fura.
Nu a intrat pe furiș în grădină.
A întrebat politicos.
Dar moșneagul s-a înfuriat.
A prins un băț, l-a fluturat și a țipat că dacă cineva se mai apropie de merele sale, îi “va omorî”.
Băiatul a fugit în lacrimi.
Iar bătrânul a mai trăit câțiva ani.
Apoi s-a dus.
Iar merele pe care le păzeau cu atâta înverșunare s-au stricat odată cu el.
Nu a luat nimic cu el – nici grădina, nici zgârcenia, nici vocea țipătoare.
Merele sunt acum abandonate.
Dar uneori, când trec pe lângă casa lui, mă gândesc: a meritat totul?
Unde am pierdut bunătatea?
Privesc în jurul nostru și nu recunosc lumea.
Undeva pe drum am pierdut ceva important.
Când eram copil, eram învățat că omul trebuie să ajute alt om.
Că dacă ai o bucată de pâine în plus – trebuie să o împarți.
Că dacă ai o grădină plină de fructe – dă măcar unul celui care cere.
Mama spunea mereu:
— Dacă poți face un bine – fă-l. Se va întoarce sigur la tine.
Și am văzut cum oamenii se ajutau reciproc – și primeau apoi ajutor la rândul lor.
Am văzut cum bunătatea se transmite de la unul la altul, ca un bumerang.
Dar acum…
Acum măsurăm totul în bani.
Ne temem că cineva va profita de bunătatea noastră.
Nu mai avem încredere în nimeni, nici măcar în cei care pur și simplu cer o pară.
Am ridicat garduri – în jurul caselor, în jurul inimilor.
Dar viața nu sunt bani.
Oricât am avea – vom pleca oricum cu mâinile goale.
Nu vom lua cu noi nici recolta, nici conturile din bancă, nici metrii pătrați de apartament.
Dar am putea lăsa în urmă căldură.
Am putea transmite altora ceea ce ne face oameni.
Dar în loc de asta plecăm într-un frig plin de neîncredere, răutate și invidie.
Nu știu dacă se mai poate repara.
Dar știu un lucru:
Dacă poți face un bine – fă-l.
Măcar pentru a nu pleca cu dinții încleștați și cu inima goală…
