De ce are mama două camere? Are deja cincizecicincisprezece ani. Oaspeţi nu îi vin prea des, iar cu verișoarelesoră poate chiar în bucătărie să îşi savureze o ceașcă de ceai. Sincer, un apartament cu un singur dormitor îi va fi mai mult decât de ajuns.
Lidia Alexandrina ştia exact de ce veniseră la ea fiul și fiica. Subiectul a plutit în discuţiile lui Mihăiţă încă săptămâna trecută, când toată familia sa strâns pentru a sărbători ziua de naştere a Sofiei, nepoţiţa Lidei.
Mihăiţă şi Ana, abia intraseră, când sună la uşă. Intră vecina.
O, Lidia, îmi pare rău că vin în afara orei. Ai oaspeţi, nu? spuse femeia, cu o privire jenată.
E vorba de familie, Nicoleta răspunse Lidia Alexandrina. Ce sa întâmplat?
Maşina mea de cusut sa blocat din nou se plânse vecina. Totul sa încurcat şi nu reuşesc să scot firul. Dar voi reveni mai târziu, scuze.
Nicio problemă, mă ocup imediat interveni Lidia.
Se întoarse spre sufragerie şi le vorbi lui Mihăiţă şi Anei:
Mă duc la vecină pentru cinci minute; voi mergeţi în bucătărie a pus pe masă ceaiul. Drăguţă, ocupăte de treabă.
Lidia rezolvă repede problema vecinei şi se grăbeşte spre casă. În hol, însă, se opri, auzind ceva ce o zguduie.
Ana, am tot cercetat, spunea Mihăiţă, această locuinţă sar putea vinde nu mai puţin de trei milioane de lei, iar apartamentul din zona în care mama vrea să se mute, cu acelaşi plan, costă cam un milion.
Deci vrei să ceri de la mamă diferenţa, un milion pentru fiecare dintre noi? întrebă sora.
Desigur, pentru noi. Şi nu un milion, ci un milion două sute de mii răspunse Mihăiţă.
De unde o va lua? întrebă Ana.
ţiam zis că am făcut calculele! De ce iar trebui două camere? Are cincizecicincisprezece ani. Oaspeţi nu îi intră, iar cu verișoarelesoră poate să stea la ceai în bucătărie.
În realitate, un apartament cu un singur dormitor îi va fi mai mult decât de ajuns. O locuinţă decentă, renovată, se poate cumpăra cu şase sute de mii de lei.
Eu am căutat un imobil nu în periferie, ci mai aproape de centru, întrun bloc relativ nou, cu magazine şi clinici la câţiva paşi argumentă fratele.
Nu ştiu, poate că mama nu va fi de acord? încercă Ana să se oprească.
De ce? Eu chiar nu vreau să o mut. Dar dacă familia o împinge spre pensie, poate să ne facă şi noi un mic cadou.
Lidia Alexandrina se gândea tot mai mult la întoarcerea în oraşul natal. Când venise în capitală, avea patruzecicincisprezece ani. La acea vârstă, prietenii noi nu se fac cu uşurinţă. Avea câteva cunoştinţe, dar nu era acelaşi lucru cu legăturile din tinereţe.
Nu voia să se mute: să-şi lase copiii la şcoală, să-şi schimbe viaţa întrun oraş necunoscut. Dar soţul ei primise o poziţie de director la o fabrică şi ea acceptă.
Au trecut douăzeci de ani: familie, muncă, vizite rare în oraşul de odinioară. Două ani în urmă, soţul dispăru brusc.
Fiii şi fiicele au avut deja propriile lor familii, iar Lidia se simţea ca întrun vid. La pensionare, singurătatea a devenit apăsătoare, iar verişoarele o chema.
Lidia nu aştepta răspunsul Anei. Bătu cu putere în uşa, ca şi cum ar fi intrat în scenă.
Mihăiţă şi Ana erau în bucătărie. Fiica deja turnase ceai în ceşti şi tăia şarlota pe care mama o pregătise pentru sosire.
Mamă, eşti sigură că vrei să te muţi? întrebă Ana.
Da. Acum că nu mai e al vostru tată, nu mai am nimic ce să mă ţină aici. Douăzeci de ani nu au făcut locul acesta să devină acasă.
Cum să nu te ţină nimic? Dar noi? Şi nepoţii? se surprinse fiica.
Ana, voi aveţi viaţa voastră, grijile voastre. Nu vreau să vă încurc. Copiii au crescut, nu mai au nevoie de bonă. Ce să fac eu, să stau pe o bancă cu alte pensionare şi să mă plimb cu bastonul prin parc?
Unora îi place. Eu nu. Ce rămâne? Cărţi şi televizor? Eu am verișori, mulţi cunoscuţi. La două kilometri de oraş, în sat, casele părinţilor, unde toată familia vine vara.
Ştiţi, visez că mă întorc în oraşul natal, umblu pe stradă, iar oamenii pe care-i întâlnesc mi se par cunoscuţi.
Bine, mamă, iar ce facem cu apartamentul? aduse Mihăiţă discuţia pe plan practic.
Ce? Îl voi vinde şi îmi voi cumpăra altul răspunse ea.
Vrei să te ajutăm să-l vinzi? întrebă fiul.
Am un agent, Liza Călinescu, soţia unchiului Gheorghe, adjunctul tatălui. Îţi aminteşti?
Are propria agenţie. Şi acolo, Natalia are un agent de încredere au cumpărat recent o locuinţă pentru Pavel explică Lidia.
Şi la ce preţ vrei să îl vinzi? întrebă Mihăiţă.
Liza spune că trei milioane de lei e un preţ corect, dar putem începe cu puţin peste. Am cercetat pe siteurile de imobiliare, totul e așa.
Acolo apartamentele sunt mai ieftine spuse Ana.
Da. Un apartament ca al nostru costă cam două milioane.
Mamă, Ana şi eu am o rugăminte: poţi să ne dai câte un milion după vânzare? întrebă Mihăiţă.
Un milion? Atunci nu îmi va mai rămâne nimic pentru o locuinţă.
De ce nu? Poţi să cumperi ceva mai mic, de exemplu un apartament cu un singur dormitor sugeră fiul.
Un apartament cu un singur dormitor nu mise potriveşte, am nevoie de două camere: dormitor şi living.
Unele familii de trei locuitori trăiesc întrun singur dormitor replică fiul.
Da, cei fără posibilitatea să cumpere mai mare. Eu am şansa să cumpăr ceva mai bun şi nu înţeleg de ce ar trebui să renunţ la confort.
Mamă, ar fi corect pentru noi, cu Ana, să primim banii. E tot un apartament de familie.
Mihăiţă, nu mă aşteptam să ajung la asta, dar să nu uităm testamentul tatălui: aţi primit tot ce vi se cuvenea.
El nu va nedreptăţit. Eu am rămas cu un singur apartament. Şi acum vrei săl împărţim cu voi?
Mihăiţă nu sa exprimat corect interveni Ana. El voia să spuna că poţi să ne ajuţi dacă rămân bani.
Are ipotecă, eu şi Ilie vrem să cumpărăm o casă de vacanţă. Nu ne trebuie un milion, chiar şi cinci sute de mii ar fi de ajuns.
Chiar dacă cumperi un apartament de două milioane, vei avea încă un milion. Vorbim despre asta.
Da, îmi va mai rămâne. Îl voi folosi pentru mutare, pentru reparaţii, pentru mobilă şi electrocasnice.
Restul e ca o pernă de siguranţă, pentru că nu mai sunt tânără. Nu vreau să vă las cu probleme în caz de boală.
Deci nu ne vei da nimic? întrebă fiul.
Mihăiţă, mă surprinde că aţi pornit această discuţie. Ai treizecişapte de ani, Ana treizecipatru. Amândoi sunteţi absolvenţi, aveţi joburi.
Deşi vei plăti ipoteca încă câţiva ani, nu vă încurcaţi. Dacă nu aş fi sărit la mutare şi nu aş fi vândut, aţi găsit altă soluţie? Nu aţi avut vreun plan să mă mutaţi întrun loc mai simplu?
Nu. Mamă, îmi pare rău că am deschis subiectul spuse Ana. Doar neam gândit
V-aţi gândit că mama, care mereu va ajutat, nu va refuza şi acum răspunse Lidia Alexandrina.
Eu naş refuza dacă aţi avea cu adevărat nevoie. Dar cred că o să vă descurcaţi singuri: Mihăiţă va plăti ipoteca, tu şi Ilie veţi strânge pentru casă, şi totul va fi în regulă.
Lidia Alexandrina urmară planul: vinde apartamentul, se mută în oraşul natal. Acolo cumpără o locuinţă nouă lângă locul în care ea şi soţul locuiseră odinioară.
Rudele o ajutară să amenajeze şi să renoveze. Şi acum, dimineaţa, când se trezeşte, Lidia simte cu adevărat că e acasă.
Consideraţi că a făcut mama alegerea corectă? Spuneţi-ne părerea voastră în comentarii şi daţi un like.
Prieteni, dacă vreţi să citiţi şi alte poveşti, lăsaţi un comentariu şi nu uitaţi de likeuri. Ele ne încurajează să scriem în continuare.
