De ce ia mai cumpărat mamei două camere? Are deja 65 de ani. Nu mai primește oaspeţi şi, alături de surorile ei, poate să se aşeze la ceai în bucătărie.
Sincer, un apartament cu o singură cameră îi va fi suficient, cu toate călămăţele.
Lidia Alexandrina ştia exact de ce au venit fiul şi fiica ei la ea. Subiectul fusese adus în discuţie de Mihăiţă încă săptămâna trecătoare, când întreaga familie sa adunat să sărbătorească ziua de naştere a Sânzianei, nepoata ei cea mică.
Mihăiţă şi Otilia abia intraseră când sau auzit bătăi la uşă. A deschis vecina, o doamnă în vârstă cu părul cărunt.
O, Lidia, nu mă așteptam să vin în acest moment. Ai oaspeţi, nu? ezită ea.
Sunt proprii, Nina răspunse Lidia Alexandrina. Ce sa întâmplat?
Maşina mea de cusut sa blocat din nou. Totul sa încurcat şi nu pot scoate firul. Voi reveni mai târziu, îmi cer scuze spuse vecina.
Nu e grabă, mă uit eu a intervenit Lidia.
S-a întors în sufragerie şi le-a îndrumat pe Mihăiţă şi Otilia:
Vă dau cinci minute să mă aşteptaţi la vecină, eu îmi termin ceaiul. Copilaş, făţi ceva în bucătărie.
Lidia a rezolvat rapid problema maşinii de cusut şi sa grăbit spre casă. Odată ajunsă în hol, a auzit o frază care ia rămas întipărită în minte.
Otilia, am înţeles totul spunea Mihăiţă această locuinţă sar putea vinde pentru cel puţin trei milioane de lei, în timp ce apartamentul din zona în care mama vrea să se mute costă cam un milion.
Şi vrei să ceri mamei să ne dea diferenţa? Un milion pentru fiecare? întrebă fiica.
Desigur, pentru noi. Şi nu un milion, ci un milion două sute de mii, răspunse Mihăiţă.
De unde o să ia banii? sinterogă Otilia.
ţiam zis deja că am cercetat! De ce iar trebui mamei două camere? Are deja 65 de ani. Nu mai primeşte oaspeţi, iar cu surorile ei poate să şânjească la ceai în bucătărie.
Sincer, un apartament cu o singură cameră îi este de ajuns. Un apartament cu renovare se poate cumpăra şi cu şase sute de mii de lei.
Eu am căutat ceva nu în periferie, ci aproape de centru, întrun bloc relativ nou, cu magazine şi policlinică la îndemână explică fratele.
Nu ştiu, poate mama nu va fi de acord? încerca să objecteze Otilia.
De ce? Eu nu sunt împotriva ideii de aşi schimba locuinţa. Dar dacă a ajuns să se mute la pensie, să ne facă şi nouă ceva frumos.
Lidia Alexandrina se gândea tot mai des la întoarcerea în oraşul natal. Când au venit în Bistriţa, ea avea deja patruzeci şi cinci de ani.
La această vârstă nu mai faci prietenii noi. Avea câteva cunoştinţe, dar nuaceea aceea, când legăturile se formează din copilărie.
Nu voia să se mute atunci să renunţe la job, să scoată copiii de la şcoală şi să meargă întrun oraş necunoscut. Însă soţul a primit o ofertă bună la fabrica de maşini, aşa că a acceptat.
Au trecut douăzeci de ani: familie, muncă, vizite rare în oraşul natal. Două ani în urmă soţul a murit brusc.
Fiii şi fiicele aveau deja propriii lor parteneri şi vieţi, iar Lidia se simţea ca întrun vid. După pensionare, singurătatea a devenit apăsătoare, iar surorile ei o chema tot mai des.
Nu a aşteptat să-i răspundă fiica. A bătut tare în uşă ca şi cum ar fi venit de curând.
Mihăiţă şi Otilia erau deja în bucătărie. Fiica pregătise ceaiul şi tăia ştrudelul pe care Lidia îl adusese cu ea.
Mamă, eşti sigură că vrei să te muţi? întrebă Otilia.
Da. Acum, fără voi, nu am nimic care să mă ţină pe aici. După douăzeci de ani, nici măcar nu se simte casa mea.
Ce nu te ţine? Noi? Nenepoţi? se miră fiica.
Otilia, aveţi viaţa voastră, grijile voastre. Nu vreau să vă încurc. Copiii voştri au crescut, nu mai au nevoie de bonă. Ce să fac eu, să stau pe o bancă cu alte pensionare şi să mă plimb cu bastonul prin parc?
Unora îi place să stea așa. Eu nu. Ce rămâne? Cărţi şi televizor? La mine sunt surorile, mulţi cunoscuţi. Aproape de oraş, în sat, casa părinţilor, unde toată familia vine vara.
Ştiţi, în fiecare noapte îmi apar în vis că am ajuns în oraşul natal, merg pe stradă şi oamenii mii sunt ca nişte prieteni vechi.
Bine, mamă, dar ce facem cu apartamentul? a schimbat Mihăiţă tonul spre practică.
Ce? Îl voi vinde şi voi cumpăra altul răspunse ea.
Vrei să te ajut la vânzare? întrebă fiul.
Voi apela la agenţia lui Liza Călinescu, soţia unchiului Ionescu, adjutantul tatălui. Îţi aduci aminte de ea? Are biroul ei. Iar la Natasa există un agent imobiliar de încredere au cumpărat recent locuinţa lui Pavel.
Şi la ce preţ vrei să-l vinzi? întrebă Mihăiţă.
Liza spune că trei milioane e preţul corect, dar putem să cerem puţin mai mult. Am văzut singurele pe siteuri, e aşa.
Acolo apartamentele sunt mai ieftine spuse Otilia.
Da, una la fel ca a noastră costă cam două milioane.
Mamă, Otilia şi cu mine am o rugăminte: poţi să ne dai cel puţin un milion fiecăruia după vânzare? întrebă Mihăiţă.
Un milion? Dar atunci nu-mi va ajunge pentru altă locuinţă.
De ce nu? Putem cumpăra ceva mai mic, de exemplu un apartament cu o singură cameră.
Un apartament cu o singură cameră nu misar conveni, am nevoie de două camere: dormitor şi sufragerie.
Unele familii de trei trăiesc întrun studio replică fiul.
Da, cei fără posibilitatea de aşi permite ceva mai mare. Eu am şansa să aleg, nu înţeleg de ce ar trebui să renunţ la confort.
Mamă, ar fi corect pentru noi, Otilia şi pentru mine. E tot o locuinţă de familie.
Mihăiţă, nu mă așteptam să discutăm aşa, dar să nu uităm testamentul lui tatăl amintim că am primit tot ce ne revine.
El nu a făcut nicio nedreptate. Singura moştenire este apartamentul. Şi acum vrei săţi împarţi cu noi?
Mihăiţă nu sa exprimat foarte clar Otilia a intervenit: El voia să ne ajute dacă îţi rămân bani.
Are ipotecă, eu şi Ilie vrem să cumpărăm o casă de vacanţă. Nu trebuie să fie un milion, chiar cinci sute de mii ar fi de ajuns.
Chiar dacă cumperi un apartament de două milioane, încă ţiva rămâne un milion. Vorbim despre asta.
Da, va rămâne. Îl voi folosi pentru mutare, renovare şi mobilă, pentru că tot ce am nevoie e să fac un nou cămin.
Ce rămâne este bufferul meu de siguranţă, că nu mai sunt tânără. Nu vreau să vă provoc pe voi sau pe alţi rude în caz de boală.
Deci nu ne vei da nimic? întrebă fiul.
Mihăiţă, sunt surprinsă că aţi pornit această discuţie. Ai treizeci şi şapte de ani, Otilia treizeci şi patru. Amândoi studiaţi, voi şi soţiile voastre lucraţi.
Da, vei plăti ipotecă încă câţiva ani. Dar nu sunteţi în nevoie. Dacă nu maş fi mutat şi nu aş fi vândut apartamentul, cum aţi fi rezolvat? Aveaţi un plan să mă mutaţi întrun loc mai simplu?
Nu. Mamă, îmi pare rău că am adus subiectul. Doar că negândeam
V-aţi gândit că mama, care mereu v-a ajutat, nu va refuza nici de data aceasta răspunse Lidia Alexandrina.
Şi nu a aştepta să refuz dacă aţi avea cu adevărat nevoie. Cred că vă veţi descurca singuri: Mihăiţă va plăti ipoteca, tu şi Ilie veţi strânge pentru casa de vacanţă şi totul va fi bine.
Am făcut tot ce am planificat: am vândut apartamentul, mam mutat în oraşul natal. Am cumpărat o locuinţă nouă lângă casa părinţilor, acolo unde eu şi soţul meu locuisem odinioară.
Rudele mau ajutat să amenajez şi să fac renovarea. Acum, dimineaţa, când mă trezesc, simt cu adevărat că sunt acasă.
Mă întreb dacă am făcut bine. Scrieţi-mi părerile voastre în comentarii și daţi un like dacă va plăcut.
Dacă doriţi să citiţi și alte poveşti, lăsaţi un comentariu şi nu uitaţi de likeuri ne încurajează să scriem în continuare.
