Sorina s-a trezit acasă, deşi norii încă nu se luminau pe deasupra blocurilor cenușii din inima Chişinăului, cu braţele încărcate de daruri de la părinți. Vroia să-i pregătească o surpriză lui Mihai, soțul ei, dar el, în loc să o întâmpine cu îmbrățișări, a trimis-o la magazin. Și de aici, lucrurile au început să se învârtă cu sensuri bizare, ca într-un coșmar cu papuci de cauciuc și brânză de oi plutind prin aer.
Geanta grea îi trăgea umărul, încât Sorina a scos fără voie un țipăt subțire, ca o dudă spartă la amiază. O durea mijlocul, prieten vechi de două luni, care nu-i dădea pace nici zi, nici noapte. A lăsat pungile pe asfaltul fisurat al stației de microbuz, care părea mai degrabă o insulă cu pisici răvășite decât un colț de cartier.
Sorina expira adânc, privind cum în burtica sa saltă nemulțumit băiețelul încă nenăscut. Era deja în luna a șasea nu-i lucru de glumă, mai ales când vii acasă pe neașteptate, cu trei zile mai devreme, pentru a-ți surprinde bărbatul. Dorul îi străbătuse fiecare oscior, iar în microbuz, pe ultimii 90 de kilometri, număra aproape stâlpii ca să nu-și piardă mințile.
Oare ce face Mihai acum? Probabil nici habar n-are că e la doi pași de casă, în plină dimineață moldovenească. Drumul spre scară îi părea infinit: pungile doldora cu bunătăți de la mama borcane cu dulceaţă de vişine, jumări cu usturoi, mere grele ca niște bolovani îi tăiau răsuflarea.
După doar 40 de metri, și-a dat seama că nu mai poate: spatele protestează. Întinsă între două bănci, Sorina scoate mobilul și-l formează pe Mihai.
Mihăiță, am ajuns… șoptește, cu voce stinsă.
Sorina? Ce s-a întâmplat? reacționează el exact ca o pisică trezită din somn.
Nimic, doar sunt aici, la scară. Ieși, te rog, că-s plină de sacoșe. Mama iarăși a pus tot satul în pungi.
Pauză stranie. Sorina se uită la ecran, parcă așteptând ca telefonul să înceapă să scoată puf de gâscă.
Tu… ești la scară? Acum?! De ce nu mi-ai spus? Doar trebuia să vii joi!
Surpriză, Mihai… Ești bucuros măcar? Sunt obosită, ieși odată!
Stai, nu intra! se agită el. Se aud niște zgomote neclare. Nu poți să iei tu carne din magazinul de după colț? E plasa la doi pași. Ia niște pulpă de vită, să facem o pastramă moldovenească, ca lumea. Azi mi-am luat liber, numai ca să te primesc cum se cuvine.
Carne? Mulțumesc, Mihai, dar eu abia mai stau în picioare. Vine pâine, ouă, orice, dar carne… Eu nu pot, trebuie să mă ajuți, să mă iei, să mă ajuți cu sacoșele astea!
Sorina, nu înțelegi, vreau să fie totul perfect! Magazinul e la doi pași. Ia și niște cartofi noi, că ai noștri s-au zbârcit de dorul tău… Roagă pe cineva să te ajute, sau ia-le cu încetul… Pentru noi o faci! Te aștept, pregătesc totul acasă!
Sorina își priveşte în noroiul amar palmele roșii. Furia-i crește în piept ca un nor de ploaie subțire.
Mihai, tu asculți ce vorbești? Eu, pântecoasă la șase luni, cu sacoșele astea, la magazin pentru carne? Să faci tu surpriză de prânz?
Răspunsul lui e un șuierat fugar. Dacă plec acum, stric totul aici, Doino! Pentru mine, dragă… 800 grame e destul, și cartof, o plasă mică… Hai, te rog!
Și-i închide. Sorina stă cu gura căscată, privindu-și proteza degetului aproape amorțită.
Sub becul galben de la scară, ea simte cum îi vine să plângă. Poate chiar face ceva fantastic Mihai, cine știe? Dar totuși îi vine să lase totul și să plece. Se ridică, ridică pungile acum parcă pietre sparte și merge șchiopătând spre prăvălia de la parterul blocului.
Cu timpul și carnea și cartofii i se par niște întinderi de lut pe coșul abdominal. Când iese din galantă, nici nu-și mai simte degetele, parcă ar avea niște cârlige cu care s-ar ține de lumea asta.
Telefonul zăngăne din nou.
Ai luat? întreabă Mihai, cu o veselie ruptă de pe altă planetă.
Am luat… printre dinți.
Stai! Nu urca! Mai așteaptă pe bancă, zece minute și vin! Acum nu intra!
Serios? Picioarele pocnesc, Mihai, nu mai pot!
Surpriza nu-i gata! stăruie el. Mai așteaptă-mă, măcar cinci minute, Sorina! Nu intra!
Se lasă pe banca veche de la intrare cu oasele bătute de drum. Sacoșele cad lângă ea cu zgomot de conserve. Ar arunca și carnea aia direct în geam, dacă ar avea putere.
Trec zece minute, apoi douăzeci, apoi treizeci și cinci.
Într-un târziu, scârțâie ușa scării. Iese Mihai, cu un zâmbet cam deformat. Tricoul tras pe dos, fruntea udă de transpirație, părul ce zici că i se mută pe ceafă.
De ce ești supărată, măi? Frumos afară, hai intră! preia sacoșele și aproape fluieră, sărind scările spre lift.
Ce-i cu tine, de miroși ca o farmacie? Sorina abia se ridică.
Stai că vezi! și deja ridică în viteză trei etaje.
Deschide larg ușa cu solemnitate, ca la o inaugurare de muzeu: camera e pustie, curățenia lucie. Miros de clor și odorizant ieftin Briză de Nistru. Trage Sorina aer cu greu. Intră în bucătărie, ba în baie; totul strălucește, covorul proaspăt aspirat, rafturi șterse, haine strânse, ca la muzeu.
Aha? Mihai e mândru ca o monedă de un leu. Supriză, Sorina! Gata, totul curat pentru tine!
Ea îl privește cu încetineală.
Asta e tot? întreabă încet.
Cum, tot? Trei ceasuri m-am rupt aici! Am spălat peste tot, ți-am curățat până și sub calorifer. Am lustruit veceu de răsare în el soarele! Voiam să vii direct în curăţenie, să nu trebuia să miști un deget! Tu crezi că-i ușor?
Sorina simte un nod cât un sâmbure de corcoduș îi urcă în gât.
Pentru asta… m-ai pus să mă duc pentru carne? Nu puteai să ieși și să mă iei?
Dar am vrut să fie perfect, tu mereu spui că nu fac nimic. Am vrut să-ți arăt. Ai venit prea repede. N-am reușit să termin, de aia te-am ținut pe scară. Acum vii și faci scandal, în loc să zici mulțumesc, ca orice femeie normală…
Sorina explodează.
Dar ce să fac cu podeaua curată, dacă eu abia trag după mine copilul și pachetele, și tu speli pe jos? Îți dai seama că-s însărcinată, nu? Eu voiam doar să mă iei de mână!
Mihai aruncă cârpa în chiuvetă.
A, iar cu ale tale! Eu de la cinci m-am trezit să-ți fie bine, și tot nemulțumită ești! Ai văzut casa?! De nuntă n-aveam așa ordine! Numai la tine e greu de mulțumit…
Sorina abia mai respiră de nervi și oboseală.
Da ce-mi trebuie mie curățenia ta de pomană?! M-ai pus să stau pe bancă o jumătate de ceas, aproape să înțepenesc; să car carne și cartofi numai ca să-ți termine tu ștersul parchetului! Nu-i surpriză, Mihai, îi batjocură la dragoste!
Nervos, Mihai înfulecă o replică și iese trântind ușa.
Copilaşul din burtă se mișcă nervos. Sorina se aşază pe scaun și privește cum plasa cu carne păstrează tăcerea, uitată pe masă. Grețurile valuri-văluri, ochii grei.
După vreo zece minute, Mihai revine, mai acru ca zerul.
Deci, să gătesc carnea sau nu? Sau vrei să arăți cu totul cât mă urăști?
Mihai, lasă-mă, vreau doar să dorm… Nu fă nimic.
Cum vrei! și pleacă din nou, uşa răsună în tot blocul.
S-a dus până la baie. S-a văzut palidă, buzele ca sfecla, tot corpul un fir de praf. Se gândea cum imaginase totul în microbuz, cum Mihai ar fi apărut s-o cuprindă, s-o liniștească: Bine că ai venit acasă, soare! Ha! Nici o vorbă.
Apoi, totul s-a reluat cu altă ceartă. Sorina a ieșit amuțită, cu hainele de drum, direct înapoi la părinți.
Nici socrii, nici rudele nu-i dădeau voie să se despartă. Mihai suna, își cerea iertare, promitea schimbări, dar Sorina era deja hotărâtă: ea nu vrea un bărbat care să spele veceu și să uite să își ducă nevasta acasă. De ce i-ar mai trebui un soț care pune parchetul mai presus decât viitorul copilului?
