Doina ajunge acasă mai devreme cu pachete pline de bunătăți de la părinții ei. Vrea să-i facă o surpriză lui soțul ei, dar Petru, în loc să o întâmpine cu drag, o trimite la magazin. Ce urmează, o ia complet prin surprindere.
Poșeta grea îi trage tare umărul, iar Doina scapă involuntar un oftat de durere. O doare spatele deja de două luni îi face viața amară. Pune cu grijă pachetele încărcate pe asfaltul ciobit de la stația de microbuz din Chișinău.
Doina respiră adânc. Copilașul din burtică se agită nemulțumit. Deja e în luna a șasea nici nu mai glumești cu asta. Mai ales când vrei să-ți surprinzi soțul și te întorci din sat de la părinți cu trei zile mai devreme față de cum era stabilit. Atât de dor îi era, că ultimii o sută de kilometri din microbuz i-a petrecut numărând stâlpii de pe marginea drumului.
Oare ce face Petru acum? Nici nu bănuiește că deja e aproape acasă doar zece minute pe jos până la bloc. Drumul până la scară pare nesfârșit. Pungile, pline de borcane cu dulceață, slănină și mere mari, îi par de o tonă.
După vreo cincizeci de metri, Doina se oprește știe că nu mai poate duce. Spatele nu ar rezista.
Scoate telefonul, îl apelează pe Petru.
Petrică, iubire, bună, îi șoptește în receptor când el răspunde, cu voce ușor răsuflată.
Doina? Ce s-a întâmplat? vocea lui sună neliniștit.
Nimic nu s-a întâmplat. Am ajuns! Stau la stația din fața blocului. Hai, te rog, vino să mă iei. Nu mai pot cu pungile astea mama a pus de toate…
În receptor se lăsă o pauză ciudată. Doina se uită la ecran să vadă dacă nu s-a întrerupt apelul.
Ești la stație? Acum? Dar de ce nu m-ai spus că vii azi? Trebuia peste trei zile să vineți!
Am vrut surpriză, răspunde ea, ușor bosumflată. Nu-ți place? Sunt istovită. Ieși, rogu-te.
Așteaptă! Nu intra în scara! Doina, tu nu înțelegi… Acasă e gol, n-avem nimic de mâncare. Ieri am terminat tot ce era. Te rog, du-te la magazinul de la colț. Cumpără carne, niște vită bună. Am luat zi liberă azi, am vrut să gătesc ceva frumos pentru tine, să te primesc cum se cuvine.
Ce carne, Petre? Doina aproape se blochează. Tu înțelegi că sunt însărcinată în luna a șasea, cu două plase enorme?
Spatele mă omoară! Avem cartofi și ouă acasă. Vino, te rog, că mi-e foame și vreau să mă odihnesc…
Nu pricepi! Vreau să fie perfect. Magazinul e la doi pași, cumpără carne și niște cartofi proaspeți, ai noștri s-au veștejit de tot. Dacă nu poți, cere cuiva ajutor. Hai, Doina, fă pentru noi. Eu aici termin tot.
Doina se uită la palmele roșii și simte cum o cuprinde un nod amar.
Petre, ești sănătos? abia se stăpânește. Tu mă trimiți cu plasele astea la magazin, să iau carne, fiind însărcinată, doar pentru că vrei tu să gătești?
Nu puteai coborî să mă ajuți?
Deja am început… treburi. Dacă ies acum, stric totul! Doina, pentru mine! Adu o bucată de vită, vreo opt sute de grame, și un sac mic de cartofi. Te aștept!
Închide. Doina stă pe loc cu ochii pe ecranul întunecat al telefonului. Nu-i vine să creadă ce aude. Ar vrea doar să plângă acolo sub lumina rece a felinarului. În loc de o îmbrățișare drum la standul de carne. Poate chiar vrea să facă ceva incredibil pentru mine?, îi trece un gând. Încearcă să se liniștească, pune iar mâna pe pungi și pornește șchiopătând spre magazin.
Doina împinge căruțul printre rafturi, sub privirea obosită a casieriței de noapte.
Vita e grea, iar sacul de cartofi e imposibil. Când iese din magazin, nu-și mai simte degetele. Sunt ca niște cârlige de lemn.
Sună iar telefonul.
Ai cumpărat? întreabă vesel Petru.
Da, răspunde Doina printre dinți. Sunt la bloc. Deschide.
Stai! Nu urca încă! Așteaptă pe banca de lângă intrare. Zece minute, Doina, doar atât.
Petre, ești serios? Am picioarele umflate, nu pot sta nici în picioare!
Surpriza nu-i gata! Dacă intri, stric totul. Stai pe bancă, respiră oleacă aer curat. Cinci minute, promit!
Doina se lasă cu greu pe banca din fața blocului. Pungile cad cu zgomot alături. Ar arunca din suflet carnea aia pe geam la etajul trei.
Trec zece minute. Apoi douăzeci. Doina stă și simte cum clocotește în ea totul. Oare la ce surpriză visează? Covor de flori? Mic dejun la lumânare? Un violonist? Orice ar fi, nu merita să fie lăsată să aștepte pe frig după un drum lung.
Pe la minutul treizeci și cinci, scârțâie ușa la scară. Petru apare, zâmbind oarecum caraghios, cu tricoul pe dos, fruntea plină de sudoare.
Uite că stai afară, încearcă să zâmbească luând pungile. Ce față ai… Hai, intrăm!
De ce miroși a detergent? Și parcă ai făcut baie cu Domestos? îl chestionează Doina ridicându-se cu greu, sprijinindu-se de balustradă.
Vezi tu! Petru o duce spre lift, aproape țopăind.
Urcă împreună. El deschide larg ușa apartamentului, așteptând reacția ei. Doina intră, inspiră miros de clor și odorizant ieftin Briza mării.
Trece în cameră. Apoi în bucătărie. Aruncă o privire în baie. Casa e lună. Lucrurile ce erau aruncate de obicei, acum nu-s nicăieri. Covorul proaspăt aspirat, urme de apă aici-colo, praful șters. Statuetele stau resemnate în colț la perete. Masa și bucătăria pustii.
Ei, ce zici? Petru licărește de fericire. Să vezi ce surpriză…
Doina se întoarce încet spre el.
Atât ai putut? răspunde încet.
Cum adică atât? Petru cade pe un scaun, ofensat. Doina, trei ceasuri m-am zbătut! Am spălat peste tot, chiar și sub canapea! Am curățat totul, farfurii, chiuveta lucește, wc-ul strălucește. Am vrut să intri și să nu ai nimic de făcut. Tu, cât ai fost la magazin, eu am alergat ca apucat.
Un nod i se așază Doinei în gât.
Doar pentru asta… ai preferat să speli pe jos, în loc să vii să mă iei?
N-ai ieșit la stație, deși te-am rugat, doar pentru că… spălai podeaua?
Dar am vrut să fie frumos! Tot zici că lenevesc și nu ajut. Am vrut să-ți arăt. N-ai venit când trebuia! Am încercat să câștig timp, era singura soluție! Și tu, în loc de un mulțumesc, stai cu fața asta, de parcă ți-aș fi scuipat în ciorbă.
Petru, chiar ești întreg la minte? Pe mine nu mă interesează parchetul tău curat! Mă doare spatele, eram leșinată de oboseală cu pungi grele! Port un copil, Petru! Contează să mă fi luat de mână și să mă conduci acasă, nu să freci parchetul…
Petru se înroșește, aruncă cârpa în chiuvetă.
Ia uite, începe! replică el pe un ton ridicat. Oricum nu te mulțumește nimic! M-am zbătut de la cinci dimineața să curăț, să fac o bucurie, iar tu țipi la mine! Ai văzut casa? N-a fost niciodată așa nici la nuntă!
Și la ce-mi trebuie curat așa, cu prețul ăsta? se sufocă Doina de revoltă. M-ai pus la bancă să te aștept jumătate de oră! M-am trezit înghețată, ruptă de oboseală, cu picioarele cât butucii! M-ai trimis la cumpărături când nu mai puteam merge! Petre, nu-i o surpriză, e o bătaie de joc!
Bătaie de joc?! Petru începe să se agite prin bucătărie. Păi scuza-mă că nu-s perfect! Alta s-ar bucura dacă găsea casa lună și bărbatul pus pe gătit. Doar tu… numai de tine îți pasă! Vai de spatele meu, vai de mine! Poate și eu sunt obosit! N-am dormit deloc, m-am gândit cum să te bucur!
Doina își acoperă chipul cu mâinile.
Tu nici nu înțelegi… Nimic nu înțelegi. Ai pus pardoseala curată mai presus decât sănătatea copilului nostru.
Ce-ai cu pardoseala?! Petru ridică din nou vocea. Tu ai venit mai devreme! Dacă veneai joi, luam totul, îmi ieșea perfect. Dar nu, ai venit pe neașteptate! Și tot pe mine dai vina! Ești nerecunoscătoare, Doina, pur și simplu nerecunoscătoare.
Iese trântind ușa dormitorului.
Băiețelul din burtică lovește din nou. Doina se așează încet pe un scaun, uitându-se la pachetul de carne, neatins, pe masă. Se simte rău îi vine să vomite de nervi.
După zece minute, Petru intră iar în bucătărie, morocănos.
Să pregătesc totuși carnea asta? Ori ai de gând să nu mai mănânci ca să-mi faci în ciudă?
Nu vreau nimic, Petre, șoptește Doina, fără să întoarcă capul. Lasă-mă în pace, vreau să dorm.
Foarte bine! trântește iar ușa.
Doina se târăște spre baie. Privește în oglindă: palidă, cearcăne negre, păr ciufulit.
Își aduce aminte de drum, de cum și-ar fi dorit să o întâmpine cu o îmbrățișare și un Bine că ai ajuns sănătoasă!. Normal… Îmbrățișare…
Când iese de la baie, cearta reîncepe, Petru apucându-se de alt motiv. Până la urmă, Doina iese din casă așa cum era, fără a schimba hainele. Ia un taxi spre casa părinților.
La divorț au încercat s-o oprească toți: și socrii, și cumnata, și rudele de departe. Chiar și Petru o tot sună, rugând-o să se întoarcă, jurând că a înțeles tot. Dar Doina luase deja hotărârea: așa bărbat nu-i mai trebuie. Divorțul e sigur. Pentru ce să stea lângă cineva care pune curățenia casei mai presus decât sănătatea copilului lor?
