Daciana ajunge acasă mai devreme, cu sacoșe pline de bunătăți trimise de părinți. Își dorește să-l surprindă pe soțul ei, dar Ion, în loc să o întâmpine cu drag, o trimite imediat la magazin. Urmările nu sunt deloc așa cum și-ar fi imaginat.
Geanta grea îi atârnă pe umăr atât de tare încât Daciana scoate fără să vrea un oftat de durere. Are din nou probleme cu spatele, care deja îi dă bătăi de cap de două luni. Se apleacă încet și lasă jos sacoșele pe trotuarul denivelat din fața blocului.
Inspiră adânc. Copilul din burtică se foiește supărat. Luna a șasea de sarcină nu e de glumă, mai ales când vrei să-ți surprinzi soțul și vii de la părinți cu trei zile mai devreme decât era planificat. I-a fost atât de dor, încât a numărat aproape fiecare stâlp pe ultimii o sută de kilometri cu microbuzul.
Oare ce face Ionuț acum? Sigur nu bănuiește că ea e la doar zece minute de mers pe jos de casă. Drumul până la intrare i se pare nesfârșit. Sacoșele, doldora de bunătăți de acasă borcane cu dulceață, slăninuță, mere grele par să cântărească o tonă.
După nici o sută de pași realizează că nu poate duce tot până sus. Spatele îi cedează.
Scoate mobilul și formează numărul lui Ion.
Ionuț, bună, șoptește în receptor când, într-un final, răspunde.
Daciana, ce-i? Ce s-a întâmplat? răspunde el speriat.
N-a pățit nimeni nimic. Am ajuns! Sunt la stația din fața blocului. Poți să cobori, te rog, să mă ajuți? Sacoșele nu le mai pot mișca; mama a pus de toate…
Se așterne o liniște ciudată la celălalt capăt. Daciana verifică dacă nu cumva s-a întrerupt apelul.
Ești la stație? Chiar acum? De ce nu m-ai anunțat? Stabilisem joi!
Am vrut să fie surpriză, oftează ea. Nu pari fericit… Sunt obosită. Te rog, vino.
Stai, nu intra! Adică… Daciana, dragă, în casă nu mai e nimic, nici de mâncare, am terminat tot ieri. Ți-aș propune ceva: intră un pic la Non-stop-ul de la colț. Cumpără carne, vreun kil de vită bună. Azi n-am mers la serviciu, mi-am luat liber să te primesc cum se cuvine!
Ce carne, Ionuț? Daciana clipește derutată. Mă auzi? Sunt însărcinată, am două sacoșe uriașe, mă ține spatele! Avem acasă cartofi, ouă… Vino după mine!
Nu înțelegi! insistă el. Vreau ca totul să fie perfect. E doar la doi pași! Te rog, ia carne și niște cartofi, ai noștri s-au stricat. Roagă pe cineva să te ajute sau adu-le pe rând… Hai, dragă, pentru noi facem asta.
Daciana privește palmele înroșite și simte cum o cuprinde un val amar.
Ionuț, chiar ești serios? Mă pui să mă târâi la magazin cu burta și sacoșele astea, doar pentru pofta ta de a găti ceva? Nu poți coborî tu să mă iei?
Am început deja… pregătirile! Dacă plec, stric totul! Haide, ia 800 de grame de vită și un sac mic de cartofi! Te aștept!
Închide brusc. Daciana rămâne privind ecranul negru al telefonului. Nu-i vine să creadă. Ar vrea să plângă chiar acolo, sub lumina albastră a felinarelor. În loc de îmbrățișarea visată, trebuie să navigheze printre rafturile de la carne. Poate chiar plănuiește ceva spectaculos…, speră ea. Ia sacoșele și iar pornește, șchiopătând, spre magazin.
Împinge căruciorul printre rafturi, simțind privirea miloasă a casieriței. Carnea e grea, plasa de cartofi îi pare de-a dreptul imposibilă. Când iese, mâinile îi sunt rigide, fără putere.
Telefonul sună din nou.
Ai luat? întreabă Ionuț binedispus.
Am luat, răspunde printre dinți. Sunt la intrare, deschide.
Nu urca! Stai pe bancă. Zece minute, atât!
Vorbești serios? Eu abia stau în picioare, mă simt rău!
Surpriza nu e gata! Dacă intri acum, totul se strică. Așteaptă cinci minute, te rog, jur! Dacă nu, nu reușesc!
Se așază greoi pe bancă, lângă intrare. Sacoșele cad cu zgomot lângă ea. Ar arunca punga cu carne fix în geamul de la etajul trei.
Zece minute. Douăzeci. Daciana fierbe pe dinăuntru. Se tot întreabă ce o să găsească sus flori? Un mic dejun romantic? Poate un violonist la colț? Nimic nu merită să rămâi afară, sleită, la finalul drumului.
După treizeci și cinci de minute, ușa scării scârțâie. Ionuț apare puțin haotic, cu tricoul pe dos, fruntea udă, părul zburlit.
Ei, stai aici? zâmbește forțat, apucând sacoșele. De ce ești așa supărată? Ce vreme frumoasă…
De ce puți a detergent din cap până în picioare? îl întreabă, ridicându-se cu greu sprijinită de balustradă.
Las că vezi tu! zice el, aproape țopăind spre lift.
Ajung suflând greu sus. Ionuț îi deschide larg, plin de mândrie, așteptându-se la aplauze. Daciana intră. Durează puțin până realizează: mirosul de clor și parfum ieftin de briză marină îi ciupește nările.
Se uită peste tot: camera goală, totul strâns la milimetru. Covoarele aspirate de curând, praf șters pe rafturi, bibelourile stau cuminți aliniate.
Ei? exclamă Ionuț, strălucind. Să vezi, ce surpriză!
Daciana se întoarce încet.
Atât?
Atât? Trei ore am spălat! Am frecat sub pat, toată vesela, WC-ul zici că e nou! Am vrut să intri în curățenie totală, să n-ai nimic de făcut! Cum terminai tu cumpărăturile…
Începe să-i tremure vocea:
Pentru asta…? Pentru ca să fie curat ai vrut să mă chinui cu sacoșele? Să nu mă aștepți, deși ți-am zis că nu mai pot? Pentru un parchet curat?
Păi nu voiai mereu să te ajut? Venisei mai devreme, n-am apucat! Trebuia să trag de timp să termin! Vin și mă cerți, de parcă am greșit cu ceva. În ziua nunții nu era așa curat!
Pentru ce am nevoie de curățenie când nu pot nici să stau în picioare? Am înghețat pe banca aia jumătate de oră, m-au durut picioarele, tu m-ai pus să car, să cumpăr… Asta nu e surpriză, e bătaie de joc!
Bătaie de joc? se agită el. Poate oboseam și eu! N-am dormit toată noaptea, am vrut să-ți fac ceva frumos! În loc să mă bucuri, îmi faci morală!
Daciana își acoperă fața cu palmele.
Nu înțelegi nimic… Ai pus curățenia deasupra sănătății mele și a copilului.
Păi tu ai venit prea devreme! Dacă veneai joi, nu s-ar fi întâmplat nimic! Tot tu ești vinovată…
Intră nervos în dormitor, trântind ușa. Copilul îi dă o lovitură. Daciana cade pe scaun, uitându-se la pachetul cu carne lăsat la soare. I se face greață.
După zece minute, se deschide ușa bucătăriei.
Gătesc carnea aia sau ții post de supărare?
Nu găti nimic, spune încet, fără să-l privească. Vreau doar să dorm.
Foarte bine! mai trântește o ușă.
Se ridică încet și merge la baie. Se privește în oglindă: obosită, palidă, cearcăne adânci.
Își amintește cum își imagina pe drum că va fi primită că Ion o va cuprinde strâns și îi va spune: Slavă Domnului că ai venit acasă! Da, numai că… n-a fost să fie.
Când iese din baie, cearta continuă. Ion îi face reproșuri pentru o nimica toată. Atunci, Daciana își ia geaca și pleacă direct la părinți.
Au încercat toți să o împace: soacra, cumnata, rudele. Iar Ionuț o suna mereu, implorând-o să se întoarcă, jurându-i că a înțeles totul. Dar Daciana a hotărât: nu-i mai trebuie așa bărbat; despărțirea este inevitabilă. Pentru ce să stea cu cineva care pune ordinele și mopul mai presus de sănătatea copilului lor?
