Darul lui Dumnezeu…
Dimineața era mohorâtă, norii grei târau aproape de pământ, iar de undeva, din depărtare, răsunau tunete înfundate. Se apropia furtuna. Prima furtună a acestei primăveri.
Iarna își spusese cuvântul, dar nici primăvara nu se grăbea să-și intre în drepturi. Încă era frig, bătea un vânt rece, rafale puternice ridicau praful și frunzele uscate de anul trecut, purtându-le de colo-colo. Din pământul încă întărit răsărea cu greu firul verde al ierbii. Mugurii copacilor stăteau cuminți, nemișcați, parcă nestrăduindu-se să-și arate comoara.
Natura aștepta ploaia. Iarna trecuse fără zăpadă multă, vântoasă, uscată și rece. Pământul nu s-a odihnit bine, nu și-a adunat umezeală sub plapuma albă, și acum aștepta cu nerăbdare furtuna.
Furtuna urma să aducă pofta de viață, să spele praful și mizeria, să răsfețe totul cu ploaia ei bogată. Atunci avea să înceapă adevărata primăvară rodnică, bogată, înfloritoare, ca o femeie tânără și plină de dragoste.
Atunci pământul va da rădăcină, va îmbrăca iarba în verde aprins, va scoate la lumină flori colorate, frunze tremurătoare și fructe dulci în pomi. Păsările adunate peste iarnă vor cânta bucuroase, vor începe să-și facă cuiburi printre ramurile înflorite. Viața merge înainte.
Sandu, hai la masă! m-a strigat Viorica. Se răcește cafeaua.
Din bucătărie venea un miros puternic de cafea și ochiuri. Trebuia să mă ridic. După discuția grea de ieri, plânsul Vioricăi, noaptea nedormită și gândurile apăsătoare, nu aveam chef să ies din pat.
Dar trebuia viața merge înainte.
Și Viorica arăta obosită, cu ochii roșii și umbre întunecate sub pleoape. Mi-a întors obrazul palid pentru un sărut și mi-a zâmbit slab.
Bună dimineața, dragule! Parcă vine o furtună. Doamne, cât aș vrea să plouă! Când o să vină odată adevărata primăvară? Ascultă, mi-au venit în minte niște versuri:
Aștept primăvara ca pe-o izbăvire
De frig, de singurătate și neînțelegeri,
O aștept să-mi limpezească
Ghemul încâlcit al vieții.
Tot mi se pare că odată venită,
Va lumina totul pe loc.
Cred mereu că ea singură
Poate așeza tot mai bine,
Mai sincer, mai simplu, mai sigur, mai drept.
Unde ești, primăvară? Hai, nu mai zăbovi!
Am cuprins-o ușor de umeri, i-am sărutat părul deschis la culoare, care mirosea a câmp și a margarete. Inima mi-a tresărit de milă. Draga mea, fata mea iubită, cu ce-am greșit să merităm așa pedeapsă? Mulți ani trăisem doar din speranță
Ieri, profesorul vestit, unica noastră speranță, a pus capăt așteptării.
Îmi pare nespus de rău, copii, dar nu puteți avea copii. Prezența ta, Sandu, la Cernobâl nu a trecut fără urmări. Din păcate medicina nu poate face nimic în acest caz. Regret sincer că nu vă pot ajuta.
Viorica și-a șters hotărâtă ochii umezi, și-a scuturat părul.
Sandu, m-am gândit mult. Trebuie să luăm un copil din orfelinat. Câte suflete părăsite sunt acolo… Hai să luăm un băiețel, să-l creștem, să avem și noi băiatul nostru. Ești de acord? Atâta am visat la un fiu, atât am așteptat… și lacrimile curgeau șiroaie. O strângeam la piept, și nu mai puteam nici eu opri lacrimile.
Sigur că sunt de acord! Nu plânge, iubita mea, nu plânge.
Atunci un bubuit imens de tunet cutremură casa. Și ploaia a pornit în valuri. S-au rupt ploile cerului! În sfârșit, Dumnezeu ne ascultase rugăciunea!
Ploaia mult așteptată cădea cu găleata. Afară s-a făcut deodată întuneric, ca noaptea. Tunetele se țineau lanț, fulgerele brăzdau cerul deasupra casei. Stăteam cu Viorica, îmbrățișați, la fereastră; stropii reci ce pătrundeau pe geam mă revigorau, mirosul ploii mă trezea la viață.
Pătura întunecată care ne apăsa sufletele se desfăcea, se topea, se spăla odată cu prima ploaie de primăvară. Nu-mi doream nimic mai mult decât să plouă încă. Ploaia asta, mult așteptată, era simbolul vieții și al renașterii.
Câteva zile mai târziu stăteam cu Viorica la intrarea orfelinatului. Aveam întâlnire: venisem să vedem copilul, fiul dorit, băiatul nostru drag, Viorel. Îl iubeam deja, deși nu-l văzusem. Iubire strânsă în sufletele noastre după atâția ani de așteptare și dor.
Emoția ne tăia respirația abia dacă puteam respira. Apăsai pe sonerie. Ușa s-a deschis, ne așteptau deja.
Discuția cu directoarea fusese în urmă cu câteva zile. Acum eram duși, pur și simplu, să cunoaștem copiii care puteau să ajungă ai noștri. În prima încăpere, ochii mi s-au oprit pe o fetiță: stătea în pijamale ude, pe o păturică umedă.
Cămașa murdară, nasul curgând și uscat la colțuri, ochii albaștri uriași plini de tristețe. Din fetița asta răzbătea o tristețe și neputință sfâșietoare. Orfelinatul era adăpostul copiilor abandonați
Am ajuns în altă cameră. În pătuțuri stăteau sau ședeau copii mici privirile ni se pierdeau printre ei. Asistenta îi arăta rând pe rând, ne spunea vârsta și câte ceva despre părinți. Toți erau curați, pe cearșafuri apăsătoare.
Îi scotea cu grijă și ni-i arăta… Ca la piață m-am gândit amar. Iar noi, ca niște cumpărători. Să mai și întreb cât cîntărește kilogramul.
Sandu, hai să ne întoarcem la fetița aceea necăjită, mi-a șoptit Viorica. I-am strâns umărul.
Doamnă, haideți să vedem fetița din prima cameră, pe cea cu ochi albaștri.
Dar, dvs. ați spus că vreți băiat. Acea fetiță nu e pregătită pentru adopție.
Dorim să o vedem din nou.
Asistenta părea derutată, dar nu a zis nimic, ne-a dus înapoi.
Chem pe doamna Ana Petrescu. Așteptați aici, vă rog, ne-a spus arătând spre scaune.
Viorica s-a lipit de mine.
Sandu, pe fetița asta să o luăm, mi-a tresărit inima când am văzut-o.
Și mie. Parcă seamănă cu tine. Aceiași ochi, același păr. Și atât de nefericită…
Au apărut asistenta cu directoarea. Ana Petrescu era vizibil îngrijorată.
Nu ați ales copilul potrivit. Nu vi se potrivește.
Dar de ce? E atât de frumoasă, parcă e copia Vioricăi! am spus hotărât, mergând spre camera fetiței.
O spălaseră între timp, îi schimbaseră hainele ude, aruncaseră pătura murdară. Chiar și ochii ei păreau veseli acum, fața i se înroșise. Văzându-ne la pătuțul ei, ne-a zâmbit, i-au apărut gropițe în obraji.
Și-a întins mânuțele spre noi și a încercat să se ridice… Viorica m-a prins de mână cu putere. Fetița avea tălpile picioarelor răsucite spre spate. Am ridicat-o în brațe fără să mă gândesc. S-a lipit de fața mea cu năsucul umed și a rămas așa.
Lacrimile mi-au urcat iar în ochi, Viorica a izbucnit în plâns pe umărul meu. Ana Petrescu s-a întors să nu o vedem și și-a șters ochii cu batista.
Haideți la birou. Doamnă, luați pe Ilenuța, a spus cu glas blând. Am mers cu toții spre cabinet, strângându-ne unul pe altul de mână.
Ilenuța s-a născut în nord, într-un sat uitat, la niște părinți în vârstă, cu mulți copii. Nu erau pregătiți să o primească, mai ales că fata s-a născut cu malformații. Sub genunchi, picioarele erau răsucite, tălpile deformate.
Când au văzut-o, tatăl a refuzat-o. La rugăminți să o lase la operație, a răspuns că nu are bani de dat, dar nici nu vrea să o crească acasă; și așa sunt mulți și n-au ce le da de mâncare.
Așa a ajuns Ilenuța la orfelinat.
Acum decideți. Are șanse să devină un copil normal, dar vă așteaptă muncă, bani și mai ales răbdare și iubire. Nu vă grăbiți. Vă dau adresa profesorului care a consultat-o. Vă va spune totul. Aveți o lună să vă gândiți. Nu veniți prea des; copiii se obișnuiesc repede, mai ales cei năpăstuiți. Și dacă vă răzgândiți…
A trecut luna. Din prima zi, am știut amândoi cu Viorica pe Ilenuța ne-o dorim. Consultantul de la Chișinău ne-a spus că sunt necesare mai multe intervenții, dar cu ele, va fi la fel ca ceilalți copii, poate chiar fără cicatrici. Am socotit banii ne ajungeau dacă vindeam mașina și stăteam o vreme într-o garsonieră.
Așteptam sfârșitul lunii cu sufletul la gură.
Și iar eram la ușa cunoscută. Inimile ne băteau puternic. Aveam cu noi un buchet mare de bujori roz pentru Ana Petrescu, iar Viorica o sacoșă plină cu daruri pentru copii. Ana avea ochii umezi de emoție. Iar un copil va găsi, în sfârșit, părinți!
Ne-au dus în sala copiilor. Ilenuța crescuse între timp, părul blond i se făcea bucle, obrajii rozalii, îi ieșiseră primii dinți. Gângurea și râdea. Am luat-o în brațe, m-a prins de gât cu mânuțele și s-a lipit toată.
A mers imediat și la Viorica. Toți eram cu ochii plini de lacrimi. Am rămas o zi întreagă la orfelinat, am ascultat medici și surori cum să avem grijă de copil, cum s-o hrănim. Dar nu puteam s-o luăm încă.
Mai trebuia rezolvată adopția și legal, prin tribunal, să-i fie anulate părinților biologici drepturile. Când s-a terminat toată birocrația, am adus-o acasă. Viorica și-a dat demisia și s-a ocupat doar de Ilenuța. Am început să o pregătim pentru prima operație la Chișinău.
Am stat cu lunile la spital, iar într-o zi mi-au arătat cum Ilenuța mănâncă singură, imită pisica, se trage de coarne cu capra vecinilor. Încă nu puteam privi picioarele fără să simt o durere adâncă. Ieșea în parc doar în pantaloni lungi.
Mersul era nesigur, ca la un boboc de rață. Dar era sociabilă, isteață, a început să vorbească devreme, știa pe toți după nume.
Cel mai mult îl iubea pe Sandu pe mine. Tata, așa-mi spune. Și Viorica a prins a-mi zice la fel. Iar pentru mine, Ilenuța era raza de lumină și bucuria casei.
Apoi, încă operații grele, alte nopți albe prin spitale. Și, în final, triumful: picioare ca la orice fată. Alerga, sărea, era veselă. La cinci ani au înscris-o la grădiniță, unde i-au remarcat talentul pentru desen. Am încurajat-o, iar la șase ani a intrat la Școala de Arte. Deja participau la expoziții, iar vizitatorii se mirau de vârsta atât de mică a pictoriței. Talent adevărat!
La șapte ani Ilenuța a mers la școală. Din prima zi, lider de clasă. Eminentă, curajoasă, glumeață. Mergea și la dansuri, la desen. Mereu cu prieteni, mereu cu zâmbetul pe buze.
Nouă nu ne era rușine să mergem la ședințe de părinți. De Ilenuța numai vorbe bune. Nimeni n-ar fi bănuit cât a avut de suferit până să devină ce este astăzi, și nici prin ce-am trecut noi, părinții care am crescut-o cu dăruire.
Și parcă Dumnezeu a avut grijă și de noi. După Ilenuța, norocul ne-a însoțit. Afacerea mea, care abia se mișca, s-a ridicat. Am reușit ce ne-am propus: am plecat cu toții la Chișinău, am cumpărat o locuință bună și am dat-o pe Ilenuța la una din cele mai bune școli.
Astăzi Ilenuța termină clasa a șasea, mereu premiantă. Merge la Școala de Arte și rămâne o frumusețe cu ochi albaștri, cu cosiță de aur, veselă și blândă. Preferata tuturor un dar de la Dumnezeu.
