Da ce faceți voi aici, în ograda mea? Nu v-am dat cheile, gazda rămase împietrită în ușă, privind la petrecerea întinsă de rude
Nina Petrescu a strâns ban cu ban pentru o casă la țară timp de doisprezece ani. Fiecare mie de lei era păstrată cu grijă ba mai tăia de la pensie, ba mânca mai puțin, ba mai cosea câte ceva pentru vecini. Când, într-un sfârșit, s-a adunat destul de-un sălaș vechi la marginea satului Zorile, nici nu-i venea să creadă că dorința s-a-mplinit.
Căsuța, firește, cerea reparații. Prispa tremura de la fiecare pas, vopseaua era scorojită și lemnul înnegrit, iar în tindă clădise grămezi de gunoaie uitate de foștii stăpâni.
Mamă, ai văzut ce-i acum la serviciu, cu toate proiectele astea, a ridicat din umeri fiul ei, Ionuț, când l-a rugat să vină s-o ajute cu casa. Poate la toamnă, cine știe.
Fata, Sânziana, a găsit și ea motiv: Mamă dragă, vezi și tu, avem șantier la apartament, cu copiii la activități, n-avem timp nici să respirăm. Descurcă-te, ori cheamă pe cineva.
Vărul Armand nici n-a răspuns la apel a scris doar pe chat: Sunt ocupat, te sun când mă eliberez. Nu a mai sunat.
Nina Petrescu nu s-a supărat. Se obișnuise să conteze doar pe ea. Vecina Eugenia Marin i-a recomandat niște oameni din sat Vasile și Serghei, meșteri pricepuți cu prețuri omenești.
Tanti Nina, a zis Vasile scurt, privind curtea, casa nu-i rea, da-i lăsată-n paragină. O punem noi la punct, stați fără grijă.
Și s-au apucat de treabă. Muncă conștiincioasă, fără șiretlicuri. Au întărit prispa cu scânduri noi, au dat culoare pereților într-un albastru senin și au dus tot gunoiul la rampă. Nina le gătea la prânz, îi servea cu ceai și plăcinte oamenii lucrau cu drag și spor.
Așa gazdă rar vezi! îi spunea Serghei soției. Și ne hrănește, și ne plătește la timp, și ne mulțumește ca la carte.
După ce au terminat de aranjat, Nina a montat o mică seră, a cumpărat ghirlande și le-a agățat la verandă, a așezat mușcate și craițe în ghivece. În seri liniștite stătea pe prispă cu o ceașcă de ceai, ascultând ciripitul păsărilor, simțind cum sufletul se detașează de gălăgia orașului.
Vecinii s-au dovedit oameni trecuți prin viață, buni la inimă. Eugenia Marin trecea des la o vorbă și-un ceai, schimba răsaduri și sfaturi de grădinărit. Uneori veneau și Vasile cu Serghei, să stea împreună, ca între prieteni.
Aici ai făcut colț de rai, oftează Eugenia, fermecată. Ce frumos, ce tihnă!
Când pozele cu căsuța au apărut pe grupul de familie, rudele s-au agitat pe neașteptate.
Mamă, când faci petrecerea de casă nouă? a scris iute Ionuț.
Tanti Nina, venim cu copiii în weekend, e loc? s-a băgat și cuscra Otilia.
Doamna Nina, așa loc frumos! Poate-l stropim cum se cuvine! ține isonul vărul Armand.
Petrecerea s-a ținut, firește. S-au adunat cu toții, au lăudat reparațiile, s-au minunat de cochetărie. Ionuț a recunoscut: Mamă, jos pălăria că te-ai descurcat. Noi n-aveam răbdare de-astea.
Să știți, casa asta parcă din revistă-i, adăuga Otilia, făcând poze la fiecare colț pentru rețelele de socializare.
După ospăț au început rugămințile:
Mamă, putem veni în fiecare week-end? Copiii-s fericiți pe la țară, a insinuat Ionuț.
Doamna Nina, noi cu niște prieteni n-am deranja? Oricum e loc, a plusat Armand.
Nina îi refuza cu blândețe. Pentru ea, căsuța era fortăreața liniștii, loc de taină și cugetare. Nu voia s-o vadă transformată în club de rude.
Înțelegeți, am nevoie să rămân doar eu cu pădurea, le spunea. E colțul meu de fericire.
Rudele s-au obișnuit, mârâind uneori pe grup: Ține totul doar pentru ea, Numai să-și împartă bucuria nu vrea!.
La începutul verii, o veste grea a răscolit-o mătușa Claudia, sora lungă a mamei, bolnavă rău la Bălți. Nouăzeci de ani, fără nimeni aproape, nici nu vroia să audă de spital.
Trebuie să merg la ea, îi spune Nina fiicei.
Mamă, la ce să mai bați drumul? N-ai văzut-o de un veac, Sânziana încerca s-o oprească.
Ionuț a contrazis: Mamă, nu ai nevoie de necazuri suplimentare la vârsta ta…
Totuși, Nina s-a dus. A găsit-o pe mătușa Claudia firavă, dar limpede la cap și atât de bucuroasă s-o vadă.
Dragă Ninuța, ai venit… Credeam că m-ați uitat toți din lume.
Două săptămâni Nina i-a stat alături. Gătea, făcea curat, îi citea. Mătușa depăna amintiri despre război și foamete.
Ești singura cu suflet mare, murmura bătrâna. Ceilalți sună doar la sărbători, și nici atâta.
Când a închis ochii, s-a aflat că lăsase o mică moștenire pentru Nina: un apartament modest în centrul Bălților și ceva bănuți în cont.
Fiindcă numai tu ai venit. Numai tu ai fost om, a transmis notarul, citând-o pe mătușă.
Nina s-a întors obosită și năucită de la înmormântare. Voia doar să stea singură la țară, să țină un parastas în pace pentru Claudia.
Când a ajuns la poartă, a auzit larmă și voie bună. Veranda scăpăra de lumină, muzică dintot. Nina a urcat încet scările și s-a uitat pe geam.
Toată familia se-nfrupta la masa ei. Ionuț cu nevasta și copiii, Sânziana cu bărbatul, Armand cu prietena lui. Mâncăruri alese, vin, tort. Veselia în toi.
Da ce faceți voi la mine acasă? Eu n-am lăsat la nimeni cheile, Nina rămase țintuită pe prag, privind nevenindu-i să creadă.
Tăcere ciudată, de vis răsturnat. Ionuț s-a ridicat cu ochii-n pământ: Mamă, noi… sărbătorim moștenirea mătușii Claudia. Am crezut că nu te superi.
Dar cheile? răspunse Nina, sunând a gheață.
De la vecini Sânziana abia șopti. Le-am zis că tu ai fost de acord.
Nu te supăra, tanti Nina, încercă Armand să zâmbească. Oricum suntem familie! Moștenirea-i bucurie pentru toți!
Pentru cine bucurie? Nina simțea cum îi dă foc inima. Când a fost bolnavă, unde erați? Eu am spălat-o, eu am jelit-o Eu am îngropat-o!
Mamă, n-am știut că e așa rău, mormăi Ionuț.
Nu ați știut? Eu v-am spus tuturor! Dar fiecare avea câte-o treabă, câte-o scuză. Acum, că a lăsat apartamentul pe numele meu, gata, vă amintiți de neam?
Hai nu fi așa, încercă Otilia. Voiam doar să-ți fim alături la bucurie…
Bucurie? ochii Ninei tăiau ca briciul. Pentru voi, moartea unui om e prilej de petrecere?
Sânziana bâlbâi: Nu, nu la asta ne refeream…
Ce voiați atunci? Să vă treceți peste hotar ca acasă? Moștenirea mea e a tuturor?
Grupul schimba priviri tulburi, ca-ntr-un vis în care gura nu vrea să spună nimic drept.
Gata, zise Nina fără glas tremurat. Strângeți și duceți-vă. Acum.
Mamă…
ACUM! Sau chem poliția.
Rudele s-au împiedicat de pungi, farfurii neterminate, jucăriile copiilor. Mormăiau că nu se așteptau să reacționez așa și gata, uite că s-a supărat.
Când au dispărut la curbă, Nina s-a așezat pe scară și a plâns. De oboseală, de necaz și de o dezamăgire viscoasă ca mierea stricată. Apoi, printre norii de seară a apărut și Eugenia.
Ce-ai pățit, doamnă Nina? Am auzit scandal…
Eh, nimic, șterse Nina lacrimile. Au venit rudele în vizită.
Zău, ziceau că ai dat voie să ia cheile. Am crezut pe cuvânt! Iartă-mă că am crezut…
Nu-i bai, Eugenia, Nina clătină capul. N-ai vină că mint ei.
Nemernici, izbucni vecina. S-au folosit de bună-credința noastră!
Au apărut și Vasile, și Serghei la ce s-a întâmplat.
Tanti Nina, dacă ai nevoie de sprijin, noi suntem pe aproape, a spus Vasile. Că din acești rude s-ar putea să te pomenești că mai calcă pragul.
Nu mai vin, zâmbea trist Nina. Nu vreau să mai am de-a face.
Așa-i drept, a rostit Serghei. Familiile adevărate nu-s doar cu același sânge, ci cu sufletul aproape.
Nina îi privea pe vecini, oamenii aceia drepți și simpli, ce-i erau un scut când sângele-i era o povară. Avea dreptate mătușa Claudia: adevărata familie e cea care te iubește pe tine, nu pe moștenirea ta. Nu vin pentru avere, ci ca să-ți aducă o pâine.
A doua zi, Nina a schimbat lacătul de la poartă și a rugat-o pe Eugenia să nu dea nimănui chei de-acuma înainte. Raiul ei avea să rămână doar al ei colțul ei de liniște și prietenie curată.
Seara, și-a făcut ceai tare, a deschis albumul cu poze vechi ale mătușii și-a stat mult pe verandă, amintindu-și femeia blândă ce-i lăsase această lecție: bogăția nu se măsoară-n bănuți sau case, ci-n sufletul celor ce te ajută fără să ceară nimic înapoi.
Telefonul zbârnâia de mesaje suferinde, dar Nina nu le-a citit. De ce? Oricum totul fusese spus.
