Dar cine te crezi tu să-mi spui mie ce să fac!? Zoița Petrescu i-a aruncat cârpa direct în față nurorii. Stai în casa mea, mănânci din ce pun eu pe masă!
Tamara s-a șters de praf pe față și și-a încleștat pumnii. Abia treia lună de când era căsătorită, dar fiecare zi parcă-i un câmp de luptă.
Fac curat, gătesc, spăl! Ce vă mai trebuie?
Să-ți ții gura! Venetică ce ești! Cu copilul altuia ai venit la mine în casă!
Micuța Ilinca, de patru anișori, a privit speriată de după ușă. Deja înțelege, piciulică fiind, că bunica e mereu supărată.
Mamă, ajunge! a intrat Ștefan de afară, plin de noroi după muncă. Iar ai început?
Ce să fie? Nevasta ta mă sfidează! I-am zis că a pus sare prea multă-n supă, s-a apucat să-mi răspundă!
Supa e bună, i-a zis Tamara, oftând. Numai motive vă căutați să mă criticați.
Uite-o! Auzi Ștefane, cică eu caut ceartă! În proprie-mi casă!
Ștefan s-a oprit lângă Tamara și a tras-o blând de umeri.
Mamă, destul. Tamara o trage toată ziua la treburi prin casă, și tu nu faci decât s-o cerți.
Da? Acuma ține cu muierea, nu cu mama! L-am crescut, l-am hrănit, uite cum îmi mulțumește…
Bătrâna a plecat trântind ușa. Devenise o liniște apăsătoare-n bucătărie.
Iartă-mă, i-a mângâiat Ștefan părul nevestei. De când a început să îmbătrânească, de-asta e de neîndurat.
Ștefane, poate ar trebui să căutăm și noi ceva separat, măcar o cameră?
Cu ce bani, omule? Eu doar tractorist sunt, nu patron. De-abia facem față la cheltuieli.
Tamara s-a lipit de el. Băiat bun și harnic e, dar mama lui numai foc și pară.
S-au cunoscut la târg, la așezare. Tamara vindea ciorăpei croșetați, Ștefan cumpăra pentru el și pentru taică-său. A intrat în vorbă cu ea și din prima a zis că nu-l deranjează copilul. Din contră, îi plac copiii.
Nunta au făcut-o simplă. Zoița Petrescu din prima nu a putut-o înghiți pe nora cea tânără, frumoasă și cu studii superioare contabilă la sat, pe când fiu-său, muncitor la tarlale.
Mami, hai la masă, Ilinca a tras-o de fustă.
Vin, iubita mea.
La cină, Zoița s-a așezat și a împins farfuria la marginea mesei.
Nu se poate mânca așa ceva. Ai fiert mâncare ca la porci!
Mamă! Ștefan a bătut cu pumnul în masă. Termină o dată!
Dar ce-am zis? Spun doar adevărul! Vezi ce gospodină e Lenuța! Nu ca asta!
Lenuța e fata cea mare, de mult mutată la Brașov, vine acasă o dată pe an. Casei tot pe numele ei e trecută, deși ea nu locuiește aici.
Dacă nu vă place ce gătesc, gătiți dumneavoastră, liniștită i-a răspuns Tamara.
Îndrăznești să-mi vorbești așa!? s-a ridicat Zoița. N-o să-ți meargă.
Gata! Ștefan s-a pus între ele. Mamă, dacă nu te calmezi, plecăm de aici. Imediat.
Unde să plecați? Pe străzi? Casa nu-i a voastră!
Asta era adevărul. Casa fusese scrisă pe numele Lenuței, și stăteau acolo doar din mila lor.
***
O povară scumpă
Noaptea, Tamara nu a putut să doarmă. Ștefan o ținea în brațe și-i șoptea:
Rabdă, draga mea. Când om face bani, luam tractor vechi, îl repar, punem de-o mică afacere, strângem pentru casa noastră.
Ștefane, dar costă mult
Iau ceva vechi, nu scump, îl fac eu ca nou. Tu doar ai încredere în mine.
Dimineața, Tamara s-a trezit cu o greață puternică. A fugit la baie. O fi!?
Testul i-a arătat două liniuțe.
Ștefane! a sărit bucuroasă în cameră. Uite!
El, abia trezit, s-a uitat și a sărit s-o îmbrățișeze de fericire.
Tămaruca mea! O să avem un copil!
Șsh, să nu audă mama ta!
Prea târziu însă. Zoița era în ușă.
Ce atâta gălăgie?
Mamă, o să avem copil! Ștefan era toată fericirea.
Bătrâna și-a strâns buzele.
Și unde aveți de gând să stați? Că și-așa e înghesuială. Vine Lenuța, vă lasă pe drumuri de tot.
Nu o să ne dea afară! Ștefan s-a încruntat. E și casa mea asta!
Casa e trecută pe Lenuța. Ai uitat? Tu ești doar musafir.
Bucuria s-a rupt brusc. Tamara s-a lăsat pe pat.
După o lună, s-a întâmplat nenorocirea. Tamara ridica o găleată grea cu apă n-aveau apă trasă. O durere groaznică în burtă, sânge pe pantaloni
Ștefan! a țipat.
A pierdut sarcina. La spital au zis că din cauza suprasolicitării și a stresului. I-au recomandat liniște.
Ce liniște putea să găsească într-o casă cu o soacră ca Zoița?
Tamara zăcea pe pat și, cu ochii în tavan, se simțea terminată. Nu mai poate. Nu mai vrea.
Plec de la el, i-a spus prietenei la telefon. Nu mai rezist.
Tamar, dar Ștefan? E băiat bun.
E, dar cu mama lui ajung de mănânc pământu.
Ștefan a venit de la muncă, opintit, obosit, cu un buchețel de margarete de pe câmp.
Tămaruca mea, iartă-mă. E vina mea. Nu am avut grijă.
Ștefane, eu nu mai pot trăi acolo.
Știu. Mă gândesc să iau credit, să închiriem ceva.
Nu-ți dau ție credit. Salariul tău e mic.
O să dea, am mai găsit un serviciu, pe tura de noapte la ferma de vaci. Ziua trag la tractor, noaptea la vaci.
Ștefane, o să cazi jos de oboseală.
Pentru tine mut munții din loc.
Tamara a ieșit din spital după o săptămână. Acasă, Zoița a întâmpinat-o:
Nu l-ai ținut. Știam eu că ești nevolnică!
Tamara a trecut pe lângă ea fără nicio vorbă. A plânge pentru soacră nu merită.
Ștefan muncea ca un cal. De dimineața până noaptea. Dormea câte trei ore pe noapte.
Mă angajez eu, i-a zis Tamara. E loc la contabilitate la CAP-ul satului.
Nu dau mare lucru acolo.
Leu la leu se adună.
Așa a făcut. Dimineața ducea Ilinca la grădiniță, mergea la lucru. Seara, lua fata, gătea, spăla. Zoița o certa la fel, dar Tamara a învățat să n-o bage în seamă.
***
Un loc al lor și o viață nouă
Ștefan ținea cu dinții să strângă bani pentru tractor. A găsit unul la vânzare, Vechitură, praf, dar ieftin.
Ia-l cu banii de la bancă, i-a zis Tamara. Îl repari, aducem bani.
Și dacă nu reușesc?
O să reușești, ai mâini de aur.
Au primit credit. Au cumpărat tractorul. Era rugină pe roți, sta degeaba pe lângă șură.
Mare afacere! râdea Zoița. Ți-ai luat fiare vechi! Să vezi caldura la toamnă!
Ștefan nu răspundea. Îl desfăcea bucată cu bucată noaptea, la lumina lanternei. Tamara îi ținea lumina, îi dădea cheia, îi piuia șuruburile.
Du-te la culcare, ești obosită.
Ce-am început împreună, terminăm împreună.
Au chinuit două luni. Sătenii râdeau de ei nebunul cu tractorul lui stricat.
Într-o dimineață, tractorul a prins viață. Ștefan nu-i venea să creadă.
Tamaro, merge!
Ea a fugit în curte și l-a luat în brațe.
Am știut că poți, Ștefane!
Au apărut și primele comenzi ară grădina la un vecin, cară lemne la altul… Încet, încet, au intrat bani în casă.
Pe urmă, Tamara din nou a simțit mirosul de sarcină.
Ștefane, o să mai avem un copil!
Acum, nicio găleată nu mai ridici! Tot fac eu!
O proteja ca pe un ou de porțelan. N-o lăsa să tragă nimic. Zoița fierbea de nervi:
Prea finuță! Eu am crescut trei și n-am pățit nimic! Dar ea…
Ștefan n-a dat înapoi. Fără muncă grea.
Prin luna a șaptea, Lenuța a venit cu bărbat și cu planuri.
Mamă, vindem casa, a găsit al meu un cumpărător bun. Voi veniți la noi, la Brașov.
Și ei? o întreabă Zoița, arătând spre Ștefan și Tamara.
Cine, mă? Să-și găsească loc de stat.
Lenuță, eu aici m-am născut! E și casa mea! a răbufnit Ștefan.
Ba nu! Tot pe numele meu e. Ai uitat?
Când trebuie să eliberăm? a întrebat Tamara, liniștită.
Într-o lună.
Ștefan era foc și pară. Tamara l-a calmat, punând mâna pe umărul lui.
Seara stăteau strânși unul în altul.
Ce facem? Vine copilul în curând…
Găsim noi ceva. Principalul e că suntem împreună.
Ștefan a tras la tractor mai ceva ca până atunci. Din zori până-n noapte. Într-o săptămână a făcut bani cât altădată într-o lună.
Și atunci a sunat Nea Mihai din satul vecin.
Ștefane, măi băiete, vând casa. E veche, dar ține. Am și grajd. Te bagi?
Au mers să vadă. Casă veche, dar caldă, cu sobă, trei camere, grajd. Exact ce le trebuia.
Cât ceri?
Nea Mihai a zis prețul. Aveau jumătate, jumătate nu.
Ia o parte acum, restul la toamnă? a propus Ștefan.
Bine, cu tine bat palma.
S-au întors acasă ca pe aripi. Zoița îi aștepta la ușă:
Unde umblați? Lenuța a venit cu actele.
Foarte bine, calmă Tamara. Oricum ne mutăm.
Unde?
În casa noastră. Am cumpărat-o.
A amuțit. Nu se aștepta.
De unde bani?
Din muncă, mamă! a îmbrățișat-o Ștefan pe Tamara. Tu cu vorba, noi cu treaba.
În două săptămâni erau mutați, cu bocceluța de lucruri de prin colțuri.
Ilinca fugea de colo-colo prin camere, cățelul lătra vesel.
Mami, e chiar a noastră casa?
A noastră, copilă scumpă. Pe bune.
A doua zi a venit Zoița la poartă.
Ștefane, mă gândeam… să mă luați și pe mine. La oraș nu mă pot obișnui.
Nu, mamă. Ai ales. Stai cu Lenuța acum.
Dar sunt mama ta!
Mama nu-i zice nepoatei străină. La revedere.
A trântit poarta. Greu, dar corect.
Adam s-a născut în martie. Copil sănătos și voinic, a urlat cât zece.
Are forță ca taică-său! a râs moșica.
Ștefan îl ținea cu grijă, de parcă s-ar fi rupt.
Tamaruca mea, să-ți mulțumesc toată viața.
Eu ție, Ștefane. Pentru că n-ai cedat și ai avut încredere.
Încet, încet, au pus casa la punct. Au semănat culturi, au luat niște găini. Tractorul mergea bine și aducea bani. Seara, pe prispa casei, Ilinca se juca cu cățelul, Adam dormea în leagăn.
Știi, i-a zis Tamara, sunt fericită.
Și eu.
Ți-amintești prin ce-am trecut? Uneori eram gata să renunț.
Dar n-ai făcut-o. Ești mai tare decât crezi.
Suntem. Împreună.
Soarele apunea peste pădure. În casă mirosea a pâine caldă și lapte. A casă cu adevărat.
Aici, nimeni nu-i mai poate înjosi, nu-i alungă, nu-i face străini.
Aici, pot trăi, iubi, crește copiii.
Aici, pot fi fericiți.
***
Dragii mei, fiecare familie are grijile și încercările ei, nu e nimeni scutit. Povestea Tamarei și a lui Ștefan parcă arată oglinda în care ne recunoaștem durerile și puterile.
Așa e viața la noi: de la greu, la bucurie, și înapoi, până-ți surâde norocul cu adevărat.
Dar voi ce credeți? A făcut bine Ștefan că a îndurat atâta vreme pentru mama lui sau mai bine își căuta de la început un loc doar al lui? Pentru voi, ce contează mai mult la o casă adevărată zidurile sau dragostea dintre oameni?
Aștept să-mi povestiți că viața e școală, și fiecare învață lecția lui!
