Jurnal, 20 mai.
— Dar la ce vă trebuie asta, tată?
De când m-am întors din Italia, n-am auzit altceva. Fraza asta mă urmărește pe hol, se aude dimineața la cafea, plutește în aer când stăm tăcuți în sufragerie.
— La ce vă trebuie, tată?
La început n-am băgat de seamă. Poate fata mea, Ileana, își face griji. Poate crede că-s obosit după drumul lung, sau vrea să mă ferească de bătăi de cap. Dar apoi am înțeles: în vorbele astea nu era grijă. Era altceva – o convingere tăcută și ciudată că viața mea s-a terminat, și că acum trebuie doar să existe în umbra fericirii lor de familie.
Douăzeci de ani am muncit în Italia. Douăzeci de ani de case străine, de îngrijit bătrâni signori, de nopți de gardă, de limbă străină și dor de casă. Acasă veneam rar. Așa a fost soarta. Am rămas văduv devreme, să crești copilul cu leafa de la sat era greu, așa că am luat decizia asta. Acolo, în Italia, după câțiva ani am cunoscut un om bun, Marcello. Am trăit împreună multă vreme în armonie și respect. Nu mi-e rușine, deși unele babe din sat șușoteau pe la spate. Fiecare cu crucea lui. Când Marcello n-a mai fost, casa a trecut la rudele lui, iar eu am simțit că misiunea mea acolo s-a încheiat. Venise vremea să mă întorc acasă.
În anii aceștia am strâns bani pentru o casă mare și frumoasă aici, în România. Mi-am ajutat fata Ileana, ginerele Andrei, nepoții. Le-am cumpărat mașini copiilor, iar nepoatei mele, Anca, i-am luat un apartament în oraș, pentru că se mărită în curând. N-am numărat niciodată câte mii de euro am trimis în douăzeci de ani. Dacă aveau nevoie – pentru școală, pentru renovare, pentru mobilă nouă sau vacanțe – nici măcar nu întrebam: „Dar de ce vă trebuie?” Voiau – cumpărau. Visau – îi ajutam. Eram fericit că pot face asta, că bătăturile mele de muncitor se transformă în confortul lor.
Acum am șaizeci și șapte de ani. Sincer, mă simt mult mai tânăr. În Italia m-am obișnuit că femeile de vârsta mea merg la cafenele, își cumpără eșarfe colorate, se coafează și călătoresc. Și eu am învățat de la ele. Îmi place să mă îmbrac frumos, îmi place mișcarea, îmi place viața. Nu cred că la vârsta mea trebuie doar să stau la televizor, să tricot șosete și să aștept să treacă ziua.
Totul a început într-o dimineață însorită de mai. Stăteam pe terasa casei mele noi. Ileana bea cafea, iar eu mă uitam peste gard la drum. În jur înfloreau cireșii, aerul era atât de curat că abia așteptam să respir adânc.
— Ileano, am zis, lăsând ceașca pe masă. M-am gândit… Mă înscriu la cursuri de șofat.
Fata s-a înecat cu cafeaua. A pus ceașca, s-a șters la gură și s-a uitat la mine de parcă aș fi cerut să zbor în cosmos.
— Ce-ați pățit, tată? Ce cursuri?
— Normale, pentru permis. Vreau să învăț să conduc. Am pus deoparte câțiva euro exact pentru mine. Nu pentru copii, nu pentru zile negre, ci pentru viața mea. Vreau să-mi cumpăr o mașinuță mică, automată, să pot merge singur în orașul reședință de județ sau la Iași, când am nevoie. Trăim la sat, autobuzele trec de trei ori pe zi. Și să depind de cineva nu mi-a plăcut niciodată.
Ileana a izbucnit într-un râs zgomotos și jignitor.
— Dar la ce vă trebuie, tată? La vârsta dumneavoastră, mașini? V-ați gândit la reflexe? La semne? O să vă claxoneze la primul colț! De ce să vă faceți griji și stres? Dacă trebuie undeva, spuneți-i lui Andrei, vă ducem noi. Sau chemați un taxi. Nu mai născociți prostii, stați liniștit.
Râsul ei era atât de sigur, cuvintele atât de peremptorii, că ceva mi s-a strâns în piept. Mi-am amintit cum la Roma femei de șaptezeci de ani manevrează liniștit mașinuțele lor Fiat și parchează pe străduțe înguste. Dar n-am vrut să mă cert.
— Poate ai dreptate… am murmurat.
Și am renunțat. Mi-am ascuns visurile în fundul sertarului, liniștindu-mă că fata doar are grijă de siguranța mea.
A trecut o lună. A venit în vizită vecina Elena. Suntem de-o vârstă, am crescut împreună. Elena n-a fost niciodată la muncă în străinătate – toată viața a lucrat la școala din sat. Dar copiii ei au crescut bine și anul ăsta i-au dat bani pentru odihnă și tratament.
— Ioane! a ciripit Elena de la ușă, cu ochii strălucind de bucurie. Copiii mi-au luat un sejur la Băile Herculane! Două săptămâni! E un sanatoriu minunat, beau apă, fac proceduri, îmi tratez spatele. Hai cu mine! Împreună e mai vesel. Ai bani, îți iei un bilet acolo. Ne plimbăm, ne odihnim de toate.
În mine ceva a tresărit de bucurie. În sfârșit o vacanță! Nu muncă, nu curățenie, ci o adevărată vacanță într-o stațiune românească.
— Elenă, ce idee bună! M-am bucurat. Am bani puși deoparte. Vorbesc cu Ileana, îmi fac bagajele și plecăm!
Seara, când Ileana a venit să-mi aducă lapte proaspăt, i-am împărtășit planul.
— Ileano, mă cheamă Elena la Băile Herculane. Două săptămâni în sanatoriu. Sunt hotărât să merg, îmi mai pun sănătatea la punct, mă plimb.
Fata a oftat, a pus sticla pe masă și s-a sprijinit în pumni în șolduri. Pe fața ei s-a așternut din nou expresia aceea cunoscută de nemulțumire.
— Dar la ce vă trebuie, tată? Ce n-ați văzut la Băile Herculane? Apă obișnuită, o grămadă de lume, clădiri vechi. Numai bani aruncați. Mai bine stați acasă, aducem nepoții în weekend, la aer curat. Și Andrei zice că trebuie să refacem acoperișul garajului, ne gândeam să împrumutăm de la dumneavoastră, iar dumneavoastră vă gândiți la stațiuni…
M-am uitat la ea fără să știu ce să răspund. Elena, care numără fiecare bănuț din pensie, pleacă pentru că propriii copii au binecuvântat-o și i-au făcut o bucurie. Eu, care am asigurat toată familia cu case și mașini, trebuie să stau acasă și să țin nepoții, pentru că banii mei iarăși sunt necesari pentru acoperișul altcuiva.
Dar n-am vrut să mă cert. Sunt tată. M-am obișnuit să cedez.
— Bine, Ileana. Nu țipa. Mă mai gândesc, am zis din nou, iar a doua zi i-am spus Elenei o poveste că mă dor genunchii și nu mai plec.
Dar ce m-a durut cel mai mult a fost cu totul altceva. A fost picătura care a umplut paharul răbdării mele de fost muncitor în străinătate.
Peste o săptămână am plecat cu Ileana la piața mare din Iași. Trebuia să cumpere rechizite pentru copii, iar eu veneam de companie. Vremea era minunată, lume multă, gălăgie, culori vii.
Și iată-mă în sectorul de țesături, am rămas ca împietrit.
În vitrina unui magazin atârna o ie – o cămașă tradițională românească – incredibil de frumoasă. Pânză albă, de calitate, cu un ornament bogat, cusut cu punct peste punct. Firele sclipeau la soare în tonuri de bordo intens, roz delicat și auriu. Nu era doar un obiect, era adevărată artă. Mi-a stat inima în loc de atâta frumusețe.
— Ileano, uită-te ce ie… am șoptit.
— Ei, o ie ca oricare alta, a răspuns fata nepăsătoare, uitându-se în telefon. Haideți, mai avem de dat târcoale la încălțăminte.
— Nu, stai. Vreau s-o probez.
Am intrat în magazin. Vânzătoarea, o femeie drăguță, mi-a luat ie de pe manechin cu zâmbet și mi-a dat-o. Când am îmbrăcat-o și m-am apropiat de oglinda mare, mi-a tăiat respirația. Mi se potrivea perfect, de parcă fusese cusută pentru mine. Fața mi s-a înseninat, ochii au început să strălucească. În ie asta m-am simțit din nou tânărul și frumosul Ion de altădată.
— Cât costă? am întrebat, știind deja că n-o vreau să o dau jos.
— Cinci mii de lei, domnule. E lucrată manual, fire și pânză de cea mai bună calitate.
Cinci mii de lei. În momentul acela era o sumă perfect accesibilă pentru mine, având economiile mele din Italia. Am deschis geanta și am scos portofelul.
Atunci a intrat Ileana în cabina de probă. Văzând prețul pe etichetă, aproape că a țipat. M-a prins de cot și a șuierat în ureche:
— Dar ce faceți, tată?! E mult prea scump! Cinci mii pe-o cămașă? Unde mergeți cu ea – la discotecă? Haideți să vă arăt în alt rând, sunt mai ieftine, pe la opt sute de lei, chinezești, cusute la mașină. La fel de bune!
M-a tras literalmente spre ieșire. Vânzătoarea a oftat tristă, a luat ie, iar mie mi-a fost atât de rușine și amar că mi-au dat lacrimile.
Ileana m-a condus spre alt rând, vorbind emoționată despre economie și prețul gazului. Acolo erau într-adevăr tot felul de ii. Dar nu erau acelea. Erau sintetice, strâmte, fără suflet. Mă uitam la ele și am înțeles: nu vreau una mai ieftină. Nu vreau să cumpăr un lucru doar pentru că altcuiva i se pare că nu mai merit să cheltuiesc pe mine. Am șaizeci și șapte de ani și am dreptul la lucrul care-mi place!
Pentru prima dată după mult timp mi-am smuls cotul din mâna ei și am spus foarte ferm:
— Nu, Ileano. Nu cumpăr lucrurile astea mai ieftine. O cumpăr pe aceea, prima ie.
Fata s-a oprit, fața i s-a lungit de uimire, apoi s-a umflat de supărare.
— Atunci faceți cum vreți, tată! Aruncați banii pe fereastră dacă nu aveți ce face cu ei! s-a întors brusc și a plecat spre stația de autobuz.
Acasă am mers tăcuți. Ileana s-a întors cu fața la geam și m-a ignorat ostentativ. Câteva zile n-a vorbit cu mine, n-a trecut la ceai, trimitea lucruri prin Andrei. Și toate astea din cauza unei ii. Din cauza a cinci mii de lei pe care voiam să-i cheltuiesc pe mine.
Și atunci, stând singur în casa mea mare și tăcută, m-a lovit ca un curent. M-am uitat la pereți, la mobilele scumpe pe care le-am ajutat să le cumpere copiilor, mi-am amintit mașinile lor, apartamentul Ancăi.
În douăzeci de ani am trimis familiei mele atâția bani că mi-e și frică să număr. Sute de mii de euro. Și în toți acești douăzeci de ani n-am spus niciodată:
„Dar de ce vă trebuie mașină nouă, dacă cea veche încă merge?”
„Dar de ce vă trebuie renovare de lux, dacă pereții sunt drepți?”
„Dar de ce-i trebuie Ancăi apartament acum, să stea cu părinții sau să închirieze?”
„Dar de ce vă trebuie încă o cumpărătură, unde puneți lucrurile astea?”
N-am spus niciodată așa! Pentru că erau visurile lor. Viața lor. Voiam ca ei să se simtă fericiți, împliniți, moderni. Mi-am dat sănătatea în Italia ca ei să nu ducă lipsă de nimic aici.
Atunci de ce, acum când m-am întors, mi se arată locul? De ce mi se explică cum trebuie să trăiesc cu banii mei, câștigați cu atâta trudă? De ce încercarea mea de a-mi cumpăra o ie sau de a merge la Băile Herculane e privită ca o crimă împotriva bugetului familiei?
Am înțeles: s-au obișnuit că eu sunt un bancomat nesfârșit. O sursă de finanțare care n-are dreptul la dorințe proprii, la capricii proprii, la viață proprie. Pentru ei am devenit deja „bătrânul” care trebuie să-și trăiască tăcut restul zilelor, să economisească fiecare leu și să dea tot până la ultimul copiilor.
În aceeași seară m-am ridicat, m-am îmbrăcat, am prins un maxi-taxi și m-am întors la același magazin din oraș. Ie era încă acolo, de parcă m-ar fi așteptat. Am scos banii, am cumpărat-o și am venit acasă.
În dormitorul meu m-am apropiat de oglindă, am îmbrăcat cu grijă acea ie nemaipomenită. Mirosea a pânză nouă. Mi-am netezit mânecile brodate, m-am privit – și pentru prima dată după mult timp am zâmbit larg, sincer, către mine însumi. Sunt frumos. Sunt puternic. Sunt viu!
A doua zi dimineață n-am mai cerut voie sau sfat nimănui. Am mers direct la autogară, am intrat într-o agenție de turism și mi-am comandat un sejur minunat la Băile Herculane – într-un sanatoriu bun, cu cameră îmbunătățită.
Când Ileana a aflat de la vecină, a venit din nou cu acea expresie pe față.
— Tată, chiar plecați? Dar la ce vă trebuie…
— Pentru că asta e viața mea, Ileano, am întrerupt-o calm, fără să o las să termine fraza. Și vreau s-o trăiesc în sfârșit așa cum vreau eu.
Fata a tăcut, neștiind ce să răspundă la o astfel de replică neașteptată.
Acum îmi fac bagajele pentru Băile Herculane. Știu că mă voi odihni minunat, mă voi plimba prin parc în noua mea ie și voi bea apă curativă. Când mă întorc, primul lucru pe care-l fac – mă înscriu la cursurile de șofat. Și-mi cumpăr mașinuța aceea mică la care am visat.
Pentru că în zilele astea am înțeles un lucru fundamental și important. Copiii ne pot iubi sincer. Pot fi îngrijorați pentru noi. Dar nu trebuie să trăiască viața noastră în locul nostru și să decidă când am intrat „la pensie” de la propriile vise. Dacă un om a muncit toată viața din greu, s-a lipsit de multe, i-a susținut pe alții și a ținut familia pe umerii lui, atunci are dreptul absolut, deplin, să-și împlinească în sfârșit propriile dorințe. Și nimănui, auziți – nimănui nu trebuie să-i dea socoteală pentru că vrea doar să trăiască.
Acum, când mai văd în ochii fetei sau ai ginerelui întrebarea mută sau aud din nou acel obișnuit: „Dar la ce vă trebuie, tată?”, nu mai tac și nu mai ascund privirea. Zâmbesc misterios, îmi îndrept umerii și spun:
— Pentru că așa vreau eu. Iar ceea ce vreau eu – am meritat demult.
