Dar ce-ai venit la mine, mamă? Tu toată viața ai ajutat-o doar pe Nadia, acum mergi la ea după ajutor! mi-a spus fiul meu. Viorel nici măcar nu m-a invitat să intru în casă, stătea pe prag cu mine, vorbele lui reci, iar privirea de parcă eram o străină.
Dragul mamei, chiar nu mă lași să intru în casă? n-am mai putut să-mi stăpânesc lacrimile.
Mamă, nu înțeleg la ce-ți folosește atâta sentimentalism. Sunt ocupat, n-am timp de discuții fără rost, aproape că-mi închidea ușa în nas, când s-a auzit vocea nurorii.
Viorele, cu cine vorbești acolo? a întrebat Marta, apărând în hol.
Mamă, dumneavoastră? a rămas uimită ea. Dar ce stați în frig? Poftiți, intrați în casă.
Viorel a dat din mână a lehamite și a plecat în altă cameră, iar eu, emoționată că totuși m-a chemat nora, am intrat în hol și am început să-mi descalț încălțările, recunoscătoare pentru gest, pentru că aveam de discutat ceva important.
Într-adevăr, față de fiul meu am greșit mult, doar abia acum mi-am dat seama cât de tare. Am doi copii: Viorel și Nadia. Și, fără să-mi dau seama, toată viața i-am purtat de grijă doar fiicei mele, iar de băiat, l-am lăsat la voia sorții.
Mi se părea că Viorel se descurcă singur foarte bine și nu are nevoie de ajutor, dar am realizat târziu că nu era chiar așa, și tot ce a realizat, a făcut și pentru că a vrut să-mi demonstreze că poate și fără sprijinul și banii mei.
Despre bani, nu pot să mă plâng, căci de douăzeci de ani munceam pe brânci peste hotare, la Roma, însă toți banii îi trimiteam doar Nadiei, lucru pe care acum, sincer, îl regret amarnic. Nadia nu doar că n-a apreciat vreodată ajutorul, dar când mi-a fost cel mai greu, tot ea s-a întors cu spatele.
Am plecat la muncă în străinătate când Viorel avea 18 ani și Nadia 16. Cu copiii a rămas mama mea, căci soț n-am avut ne-a părăsit demult. Traiam sărăcăcios, iar munca peste hotare mi s-a părut singura salvare.
Din primii lei câștigați, am început să repar casa părintească dintr-un sat din raionul Strășeni. Bunica era tare bucuroasă că, în sfârșit, avem apă trasă în casă și condiții cât de cât decente.
Apoi Nadia m-a anunțat că vrea să se mărite. Deși mi se părea devreme, la 19 ani, n-am oprit-o. Ginerică era băiat din sat, iar tinerii s-au mutat la noi. Viorel, de la bun început, nu s-a înțeles cu el, așa că n-a trecut mult, și-a găsit și el o fată și a plecat la cămin cu Marta.
Marta a copilărit la internat și nu avea pe nimeni, abia dacă reușiseră să obțină o cameră într-un bloc de locuințe de stat. Pe Nadia, însă, n-a interesat-o nimeni și nimic decât ceea ce-i revenea ei:
Mamă, eu am rămas acasă, tot ajutorul tău mi se cuvine, a decis ea.
Viorel niciodată n-a adus vorba de bani. Și mie mi-era comod; trimiteam tot ce strângeam doar Nadiei, iar ea îi cheltuia cum credea de cuviință. Viorel lucra cum putea și își întreținea familia singur.
Apoi, lucrurile au luat o turnură neașteptată. Mama mea s-a stins. Curând după asta, Nadia a anunțat că divorțează. Ea de mică era încăpățânată dacă își pune ceva în cap, nu o întorci.
Și ce ai să faci acum? am întrebat-o eu.
Vin cu tine, mama, în Italia, mi-a răspuns fără să clipească.
Așa am plecat amândouă, dar acolo nu-i plăcea să muncească Nadia. Mergea la curățenie, însă banii se duceau pe chirie și mâncare. Eu lucram la o bătrână, la domiciliu. Deci, chiria și hrana nu mă costau, iar leafă pe care o aveam mi-o cerea mereu Nadia, cu gând că o să cumpărăm apartament în Italia.
Cum acasă nu voia nici să audă să se mai întoarcă, a început să-mi ceară să vindem casa din sat, să avem avans pentru casă la Roma. Evident, nici banii aceia nu ne-au fost de ajuns. Am vândut casa, am adunat ce am putut, și Nadia voia să ia deja un credit. Dar s-a căsătorit, soțul i-a completat suma și s-a mutat la el.
Eu, cât am muncit, nu m-am gândit unde voi ajunge, iar recent, când m-am îmbolnăvit și n-am mai putut lucra, am încercat să mă mut la Nadia, așa cum vorbisem înainte. Dar m-a refuzat fără scrupule:
Avem loc puțin, mamă, te tratezi și te întorci la muncă, mi-a spus.
N-am mai stat să-i explic nimic. Am venit înapoi acasă, doar că acasă nu mai era, căci gospodăria fusese vândută. Mai am doar o bucată mare de pământ în sat, aproape un hectar. Asta numai ori să o vând, ori să construiesc ceva acolo, dar de unde bani?
Așa m-am hotărât să merg la Viorel, să-l rog măcar să mă ajute să vând parcela, că restul nu mai știam ce să fac.
El era atât de supărat pe mine, că abia dacă voia să mă asculte, dar Marta, nora mea, nu doar că mi-a deschis ușa, dar a găsit și soluția.
Mamă, noi tocmai căutam un teren pe care să construim o casă. Dacă sunteți de acord, putem construi pe el, și când va fi gata, locuiți cu noi, mi-a propus Marta.
Viorel, deși mormăia nemulțumit, ideea i-a plăcut, iar până seara deja uitase supărarea.
Marta nu m-a lăsat să plec, m-a omenit seara, mi-a pregătit pat și, dimineață, urma să mergem la medic pentru consultație.
De ce faci toate astea pentru mine? am întrebat-o eu.
Pentru că eu nu am avut niciodată o mamă iar acum am una, a zâmbit Marta.
Asta-i povestea mea: fiica mea, sânge din sângele meu, m-a uitat, iar nora m-a primit cu sufletul deschis. Viața m-a învățat răbdarea și iertarea, dar mai ales să nu-ți neglijezi copiii și să nu faci diferență între ei. Familia adevărată nu-i doar cea care-ți seamănă, ci și aceea care te îmbrățișează când ai mai multă nevoie.
