Mărioară, rușinește-te, fetă! Pentru cine te gândești să te căsătorești? strigă mama, aranjândui cu grijă fazolețul de la piept.
Explică-mi, mă rog, ce nuți place la Andrei? mă pierdu din lacrimi la auzul glasului ei.
Cum ar fi să nu? Mama lui lucrează ca negustoră, latră la toată lumea. Tatăl său a dispărut și, de tânăr, nu a făcut decât să bea și să petreacă.
Și bunicul nostru tot a băut și a împins pe vecinii din sat. Și ce? răspund eu.
Bunicul tău era respectat în sat, avea de toate în capul oamenilor.
Dar bunica nu a avut parte de liniște. Îmi amintesc când eram mică că se temea de el. Dar eu am încredere că eu și Andrei vom sta bine, mamă. Nu judeca oamenii după părinții lor.
Vă vor avea copii și atunci vei înțelege! spune mama cu un zâmbet amar, iar eu doar oftând continui.
Viața nu va fi ușoară dacă mama nu își va schimba părerea despre Andrei. Totuși, am organizat o nuntă veselă și am început o viață de familie. Andrei avea o casă în sat, moștenită de la bunicii săi, iar tatăl său, de care nu se știau niciun indiciu, era pur și simplu un bărbat vagabond.
Casa a fost renovată treptat și, în scurt timp, am avut un conac modern, cu toate conforturile de care ne puteam mândri. Ce bărbat de minunat am! mă gândesc, în timp ce mama încă îmi șoptea critici.
La un an de la nuntă, am primit pe lume un băiat, pe nume Ion, iar patru ani mai târziu, o fetiță pe nume Măriuca. Ori de câte ori copiii se îmbolnăveau sau întâmplau ceva, mama apărea imediat, cu fraza obișnuită: Copii drăgălași, mici necazuri! Vor crește și vor aduce o moștenire bogată!
Eu încercam să nu le fac pe nedurate, deși ea nu se opri din murmur. Fiica mea a luat o decizie contrară voinței ei, căsătorinduse fără aprobarea părinților. Mama e o fire autoritară, îi place ca totul să fie așa cum ea decide. Dar în adâncul sufletului său sa obișnuit cu alegerea mea și, în cele mai profunde gânduri, chiar a acceptat că Andreilui îi este aur pe toate planurile.
Totuși, nu ar fi îndrăznit să spună cu voce tare Mă înșelam! era imposibil. Nu vorbea nici măcar despre nepoți, de parcă leaură în frică. Dar, în realitate, îi iubea nebunește și, dacă ar fi fost un pericol, ar fi sărit în râu cu părul ud, strigând de durere.
Din când în când îmi venea să mă tem de marile nenorociri pe care leau învățat generațiile de dinainte, legate de creșterea copiilor.
Copiii, inevitabil, își făceau loc în viață. Ion a terminat clasa a XIa și se pregătea să plece la studii. Universitatea visată era la ClujNapoca, la numai 143 de kilometri distanță. Pentru o mamă, acea distanță părea la fel de vastă ca drumul dintre Pământ și Mercur.
Primele patru nopți nu am dormit, gândindumă la fiul meu: Ceva se întâmplă cu el? Poate se supără pe mine, poate mănâncă greșit, poate orașul îl va strica. Ion a locuit inițial întrun cămin studențesc modest, dar inima mea nu a putut suporta așa ceva și lam convins pe Andrei să-i ia un apartament în oraș. Ion a decis să contribuie cu o parte din chirie și să lucreze parttime pe internet, fiind foarte priceput.
Mergeam în oraș în fiecare weekend să-l vizitez, să-l ajut cu curățenia sau mâncarea deși apartamentul lui era imaculat. La noi, la casă, Ion nu curăța niciodată, preferând haosul ordonat. Mâncarea îi era mereu gătită: cotlete la aburi, tocănițe în oală. Ce băiat deștept! spuneam eu.
Aceste vizite au început să-l supere pe Andrei.
Mărioară! Lăsați pe Ion să crească în propriul său spațiu! Nul sufoca pe el cu pretențiile tale! a glumit Andrei, dar cu un ton serios. Dacă nu temai găsește, ce vom face?
Am înțeles că trebuie să-i dau libertate și am început să-l las să-și trăiască viața. Însă, la un moment, am primit un telefon de la decanat: Ion sări la cursuri, era pe punctul de a fi exmatriculat. Am luat câteva zile libere și am alergat la oraș, lam găsit pe Ion în stare de panică.
Motivul era o fată, pe nume Ana, frumoasă ca un înger. Dar în plus, în apartament se afla și un copil un băiețel de un an, pe nume Mihai. Ana, cu un copil în brațe, încerca să-l păcălească pe fiul meu și să-l roage să se căsătorească cu ea. Eu, în calitate de mamă modernă, știam că astfel de situații nusau rare, dar fiul meu nu era încă pregătit să se căsătorească și să crească un copil singur.
Lam chemat pe Ana în bucătărie pentru o discuție serioasă.
Ion, te iubești cu adevărat de Ana? am întrebat, mascândumi zâmbetul.
Da, mamă, foarte mult, a răspuns el, zâmbind.
Cum îţi vei continua studiile? am întrebat, cu grijă, ca un saporist pe un câmp minat.
Am luat o pauză, dar voi reveni, nu-ți face griji, a răspuns el.
Ce înseamnă pauză? am insistat.
Nu pot să-ți spun, e un secret. Poate mai târziu când ne vom cunoaște mai bine, a răspuns Ana.
Nu știam ce să fac pentru a nu-l împinge pe fiu împotriva mea, așa că am luat un răgaz și mam întors acasă.
E vina ta! am aruncat spre Andrei, dă libertate fiului! Ce vom face acum?
Ce sa întâmplat, de fapt? a întrebat el, optimist. De ce nue bine un copil mic? Dacă Ion îl iubește deja, nu e străin pentru el.
Andrei, nue corect să judeci fără să știi tot, iam răspuns, cu vocea tremurândă.
Andrei sa dus să doarmă în altă cameră, iar eu am rătăcit prin dormitorul gol, furândumi mâna de la tot ce mă înconjura: viața, Ana, Ion și el.
În cele din urmă, am înțeles că Andrei are dreptate: copilul nu este responsabil de greșelile adulților, și Ana, asemenea oricui, nu poate fi condamnată fără să cunoaștem toate circumstanțele. La răsărit, am plâns, apoi am adormit în brațele lui, pe canapea, alături de el. El a spus:
Iartă-mă, Mărioară! Te iubesc pe toți.
Hai, drăguță, mia răspuns, înfășurândumă în pătura lui.
Așa că am adormit cu un zâmbet pe buze, gândindumi: Voi fi bunică. Copilul din apartamentul lui Ion, pe nume Mihai, a devenit parte din familia noastră.
După ceva timp, Ion a anunțat că se va transfera la o facultate de studii de seară și că el și Ana vor face oficială căsătoria. De această dată, am așteptat și am reflectat înainte să reacționez. Am plecat împreună cu Andrei în weekend la oraș pentru a discuta cu Ana. Ea, cu o lacrimă în ochi, a început să ne ceară iertare:
Îmi pare rău! Nu am vrut să-l forțez pe Ion, dar el e foarte încăpățânat. Știți, în viață…
Andrei ia răspuns calm:
Nu e vorba de încăpățânare, băiatul nu e prost. Dacă a decis așa, trebuie să respectăm.
Am mers în bucătărie, unde Ana pretindea că este plecată să cumpere lapte.
De ce te scuzi mereu? a întrebat Andrei, privind confuz.
Nu am încă să înțeleg cea greșit… a spus ea, ezitând.
După ce am servit ceai, Andrei a observat că Ion a adus cumpărături și a intrat cu o privire diferită, aproape de oțel în ochi. Apoi, pe masă, am întrebat:
Vreți să vă căsătoriți?
Da, și nu e de discutat! a spus Ion hotărât.
Caree motivul acestei grăbiri? am întrebat, fără să pot ascunde curiozitatea.
Dacă nu, pe Mihai îl vor duce la orfelinat, a răspuns Ana, cu glasul înăbușit.
De ce ar fi luat copilul? a întrebat Andrei sever.
Pentru că mama lui a murit în închisoare, a șoptit ea, tremurând.
Nu trebuie să explici nimic, Ana! a exclamat Ion, în timp ce Andrei a încercat să calmeze spiritele.
Am întrebat:
Ana, nu e Mihai copilul tău?
Nu, este fratele meu, de la mama, nu de la tată a răspuns ea, clarificând.
Tensiunea a atins apogeul, dar Andrei a intervenit:
Să nu te simți obligată, Ana. Vrem să găsim o soluție pentru Mihai, nu să-l judecăm.
În cele din urmă, am hotărât să-l adoptăm pe Mihai, iar Andrei a ridicat copilul în brațe cu un zâmbet larg:
Ce povară ușor de purtat! a glumit el, așezândul pe canapea.
Mihai a fost fericit în noua sa casă, iar noi, ca părinți și bunici, am simțit o bucurie nouă. Mama, încă protestând, a strigat:
Mărioară, ce faci! Cine sunt acei ochi mici ce se închid în noapte?!
După ce am răspuns că Mihai este al nostru, mama a renunțat la certuri și la îmbrățișat cu drag.
Așa am învățat că judecarea oamenilor pe baza trecutului părinților lor este nedreaptă. Fiecare are dreptul la o nouă șansă, iar familia se construiește din iubire, nu din prejudecăți. Viața ne învață că, atunci când deschidem inima, primim în schimb binecuvântarea de a fi cu adevărat casa pentru ceilalți.
