Oana, ce-i cu asta? Tu ai aruncat castraveții murați ai mamei?
Vlad, sigur că da. oftă Oana. S-au acrit de mult și-s moi. Nu se mai pot mânca…
Eh, nu-i mare lucru. Aruncai tu pe cei de deasupra, restul îi spălai bine și gata. Noi cu mama mâncam și borcane umflate și uite-ne sănătoși! Nici nu stătuseră mult! Nu-i frumos să risipești mâncarea, Oano, costă bani!
Vladimir, cu bărbia sus și o privire de judecător, trecu pe lângă ea, bombănind ceva printre dinți.
Oana oftă tare. Mai demult găsea asta drăguț. Îi veni involuntar în minte prima lor întâlnire…
…Pe aleea parcului, cu zâmbet larg, venea un băiat înalt, în cămașă albă, cu un braț de flori în mâini. Flori de câmp, fix cum îi plăceau Oanei.
Vlad… șopti ea uimită. Ai fost pe câmp? Le-ai cules singur?
Da, sigur. Ce rost să cumpăr trandafiri? Sunt banali și oricum scumpi. Mai bine mergem la carusel și ne distrăm.
Oana zâmbi și îl urmă pe băiat…
Din prezent, Oana scutură capul. Vlad chiar spăla castraveții. De mult nu se mai mira de nimic. Înainte credea că evită cafenelele pentru că lui îi place plimbarea, nu fiindcă nu vrea să dea bani. Și la Roata Mare s-au dus nu pentru că biletele celelalte erau prea scumpe, ci cică din grijă pentru ea, să nu o zdruncine prea tare…
Dar după ani de căsătorie, doi copii și o nuntă, Oana înțelesese tot jocul. Așa că tăcerea era arma ei. Ori răbdare, ori grevă. Și-a ales să tacă.
Intră în bucătărie, să puie de mâncare pentru gemeni și pentru ea cu Vlad. Hrișcă, chiftele, salată meniu clasic la ei în casă, fără extravaganțe.
Vlad, ce faci acolo? întrebă Oana, obosită. Soțul ei tăia chiftelele copiilor.
Au cinci ani, le ajunge jumătate de chiftea.
Vlad, cu aer de chirurg, tăie chifteaua în farfuria unuia, iar din a doua luă și puse la loc în tigaie.
Serios acum?
Ce? făcu Vlad.
Vlad… mă uimești.
Păi și ce? Și noi suntem oameni ca ei, filozofă el, tăind apoi chifteaua Oanei. E carne de vită, scumpă. Și oricum, nu-i sănătos să mănânci multă carne, mai ales prăjită. Fă-le la abur, că altfel se lipește totul, se consumă și mai mult ulei, care a sărit la preț!
Copiii nu mănâncă de-abur.
Se obișnuiesc. E sănătos, decretă Vlad, termină cu chiftelele și dispăru. Oana se uită la farfuriile ciuntite. Cică răbdarea ei nu era chiar fără limită…
La sfârșit de săptămână, soacra, tanti Ecaterina, reveni din excursie. Pe lângă ea, Vlad părea generos de-ți venea să-i faci statuie.
Oana, scumpa mea, am venit! Vedeți ce norocoși sunteți bunica nu vine niciodată fără daruri!
Oana, abia ajunsă de la lucru, oftă și s-a dus la ușă.
Tanti Ecaterina îi întinse un sacoș mare.
Tanti Ecaterina, sunt pentru fată… Dar eu cu Vlad avem băieți.
Eh, și ce? dădu ea din mână, scormonind după un maiou cu Hello Kitty. Roz, roșu sau albastru, tot una, încă-s mici! Lui Leonte (băiețelului) îi plac pisicile. Nu contează la copii!
Înțeleg, mulțumesc frumos, tanti Ecaterina. Le dau eu mai târziu băieților să le vadă…
Oana zâmbi, puse sacoșa deoparte. Mai târziu avea s-o arunce. Nu doar că-s pentru fete, dar nici la vie nu te duci în așa zdrențe.
Vlad, când plecăm de-aici? Nu mai suport să stau cu mama ta, șopti Oana, închizând ușa.
Ce întrebare e asta? Când strângem bani de apartament!
Hai să luăm un credit, altfel strângem până la pensie…
Am mai vorbit. Creditul e sclavie! Plătești de te saturi. Mai pratic cu mama: gătește, face curat, pune murături…
Ești sănătos la minte? izbucni Oana, scăzând vocea. Copiii dorm în cameră cu mama ta! Azi au cinci ani, dar mâine? Ce te faci? Nu doar că nu avem intimitate, dar nu putem nici să ne certăm ca lumea! Nici măcar cheie nu punem, că și asta zice că nu e practic!
Stinge lumina, că vine factura și să vezi atunci minune…
Oana oftă și s-a aruncat cu capul în pernă. Era deja prea mult.
…
Certul cel mare a fost a doua zi. Vlad nu i-a lăsat pe copii să se uite la Noapte bună, copii!. Că chipurile consumă curent și e un moft. Asta a fost picătura!
Gata, nu mai pot, plângea Oana. Plec, iau copiii și mergem la mama! Acolo au măcar cameră a lor.
Femeia prinse de-o mână valiza, de cealaltă împinse copiii în ușă.
Leonte, Paul, hai cu mama!
Oana… Unde te duci? rămase Vlad stană. Dar familia noastră? Cum, tu erai mulțumită!
Șase ani am răbdat: pe tine și pe mama ta! Luăm șampon la bidon, hârtie igienică cea mai ieftină, jucăriile le avem de la tine și fratele tău! Nu mai pot. Vreau o viață normală pentru copii! Mai bine risipitoare decât ca voi.
Tanti Ecaterina, soacră-sa, se apucă teatral de inimă și nu-l lasă pe Vlad să alerge după ea.
Of, dragul mamei, mă doare inima, stai! Ea o să-și revină, se întoarce sigur… Că cine o vrea, cu doi copii după ea?!
Și Vlad chiar credea că se întoarce.
…
Oana, ce faci acolo? o întreabă mama ei, doamna Maria. Aruncă și tu pliculețul acela, ia unul nou!
Oana reveni cu gândul pe pământ. Din obișnuință folosea același plic de ceai a treia oară…
Cum ați trăit acolo? Am tot spus să pleci! Asta nu-i viață, e supraviețuire. E ceva bolnav cu totul…
Așa e…, clătină Oana din cap privind în frigider. Brânză adevărată, salam, iaurturi… Trebuie să ascund bomboanele, copiii le termină din prima!
Să le mănânce, de-ar fi să nu le mai cumpăr!
Nu-s obișnuiți, îi vă erupe tot.
Maria o mângâie pe umăr, cu milă.
Seara, Oana nu putea dormi. Patul era prea moale, nu scârțâia ca acasă. Cel vechi era antic.
S-a dus la frigider, a deschis ușa larg. Privirea îi era plină de evlavie la mâncare: lapte cumpărat bun, iaurt, mezel, cașcaval adevărat… La Vlad, iaurt nu intra în casă: doar chefir! Brânza se făcea acasă, din lapte stricat.
Oana și-a făcut un sandviș nemaipomenit cu cașcaval și salam gros ca o felie de pâine. Aproape nu încăpea în gură, dar Doamne, cât era de bun! Și nimeni nu stătea să-i zică grosimea feliei. S-a servit cu iaurt, direct din sticlă. Parcă era în rai!
Of, ce proastă am fost… Ce bine e să nu fii zgârcit…
Cum a putut să rabde aproape șase ani? Să trăiască așa? Fără să mănânce ce vrea? Să poarte hainele soacrei, să aibă o singură pereche de cizme? Cum?
Câteva săptămâni mai târziu, cineva sună la ușă. Era weekend și mama ei dusese copiii în parc ca să doarmă un pic mai mult.
Cine e? Vlad?! Ce cauți aici?
Pe prag, bărbatul.
Oana… hai înapoi. Noi… eu cu mama… nu vom mai fi atât de zgârciți. Știm că risipa e păcat, dar… o să te ascultăm mai mult și… Și te iubesc, Oana. Hai acasă, avem familie, copii…
Nu! Nu! Și încă o dată nu! Nu mă mai întorc. Copiii mei au camera lor, eu la fel. Privesc desenele cât vor, nu arunc jumătate de chiftea și nu ascund bomboanele ca-n cazarmă! Și nu mai spălăm pungi, Doamne ferește! Și mi-am luat și eu un halat de casă ca lumea, știi? Vreau o viață normală! Îs banii mei, îi cheltui cum vreau. Gata! Pa. Vorbim de divorț…
Oana trânti ușa și începu să plângă. Nu știa dacă plânge de ciudă sau de milă de sine. Da, urma să muncească mai mult să-i întrețină, dar era pregătită. Orice, numai să nu se mai întoarcă înapoi. Că aceea nu era viața ei.
