Cui îi mai trebuie ea?
Ilinca, ce-ai făcut? Ai aruncat castraveții murați ai mamei mele?
Vasile, evident! oftă Ilinca. Demult s-au acrit, s-au înmuiat. Nu mai erau buni de nimic
Nu era mare tragedie! Puteai să dai la o parte ce era deasupra, restul se spălau și erau numai buni! Să știi că eu și mama am mâncat și borcane umflate și nimic nu ni s-a întâmplat. De ce să arunci mâncarea, Ilinca? Toate astea costă bani!
Vasile, cu capul ridicat și privirea aspră, trecu pe lângă soție bombănind încet.
Ilinca oftă din nou. Altădată ar fi găsit amuzant acest episod. Și-a amintit fără să vrea de primele lor întâlniri…
…Pe aleea Parcului Ștefan cel Mare, un băiat înalt, cu o cămașă albă, zâmbea larg și ținea în brațe un buchet de flori de câmp, florile preferate ale Ilincăi.
Vasile, tu le-ai cules? Ai fost chiar pe câmp după ele?
Da, încuviință el. Ce rost are să dai bani pe trandafiri scumpi? Mai bine mergem la carusel, ne distrăm cu adevărat.
Ilinca zâmbi, apoi îi urmă pașii…
Ilinca din prezent alungă de pe față umbrele amintirii și ascultă la bucătărie: Vasile chiar spăla castraveții. Nimic nu o mai mira de mult. Pe vremuri, credea că nu merg la restaurante fiindcă lui Vasile îi plăcea plimbarea, nu pentru că era zgârcit la bani. Iar roata panoramică era, în mintea ei, un gest de grijă pentru confortul ei, nu o alegere determinată de prețul ridicat al biletelor…
Acum, după atâția ani, după nuntă, după ce li s-au născut cei doi băieți, Ilinca pricepuse totul. Nu-i mai rămânea decât să accepte sau să explodeze. Ea alesese tăcerea.
Ilinca intră în bucătărie și se apropie de aragaz să pună la masă pentru gemeni și pentru ei doi. Hrișcă, chiftele, salată totul simplu. Niciun răsfăț, niciodată.
Vasile, ce faci acolo? îl întrebă obosită.
El tăia chiftelele băieților.
Au cinci ani. Le ajunge jumătate de chiftea.
Cu o seriozitate îngrozitoare, băga restul în tigaie la păstrare.
Ești serios?
De ce nu?
Vasile…
Bine faci. Suntem oameni ca și ei, răspunse el și tăie chifteaua din farfuria ei. E carne de vită, costă! Și, să știi, carne multă nu e sănătoasă, mai ales prăjită. Data viitoare să faci la abur, să nu se lipească, să nu prăjești degeaba uleiul. Ai văzut ce scump e uleiul acum?
Copiii nu vor la abur.
Se vor obișnui, e mai sănătos, zise Vasile apăsat și mai tăie, apoi se făcu nevăzut. Ilinca privi la farfuriile cu chiftele ciuntite și înțelese că răbdarea ei are o limită…
…Sfârșitul săptămânii aduse acasă pe Paraschiva, mama lui Vasile. Pe lângă ea, Vasile chiar părea generos.
Ilinca, draga mea, am venit cu haine noi pentru băieți! Norocoși sunteți voi cu o bunică ca mine, nu vin niciodată cu mâna goală!
Ilinca, abia întoarsă de la muncă, oftă, își spuse câteva vorbe grele în gând și ieși să o întâmpine pe soacră.
Paraschiva îi oferă o pungă.
Mătușă Paraschiva, aici sunt haine de fată. se uită Ilinca în pungă. Noi avem băieți…
Ei, și ce! râse Paraschiva și scoase un maieu cu “Hello Kitty”. Lui Alin îi plac pisicile, oricum sunt mici și nu contează culoarea, fie roz, fie roșu…
Mulțumim, Paraschiva. O să ne uităm noi, mai târziu, că sigur găsim ceva…
Zâmbetul silit al Ilincăi ascundea deja decizia să arunce pachetul. Haine de fată, uzate, nici la țară nu ar ieși cineva cu ele.
Vasile, când scăpăm de traiul ăsta cu mama ta? Nu mai suport! îi șopti Ilinca, închizând ușa.
Ce întrebare e asta? Când strângem bani de apartament.
Hai cu credit ipotecar, altfel nu ieșim niciodată.
Am discutat asta. Ipotecate pune în lanțuri. Și cu mama suntem mai câștigați: gătește, ordonează, conservă pentru iarnă…
Vorbești serios?! Copiii dorm în aceeași cameră cu mama ta! Ce-o să facem când vor crește? Nu putem fi niciodată singuri. Nici măcar nu pot pune o cheie la ușă, că Paraschiva nu-i lăsa, zice că nu-i practic!
Calmează-te și stinge lumina. Vine factura și o să vezi cât plătim.
Ilinca gemu și își cufundă capul în pernă. Gata. Nu mai putea.
…
Scandalul a venit de a doua zi. Vasile n-a lăsat copiii să privească Noapte bună, copii. Era o risipă inutilă… Aceasta a umplut paharul răbdării Ilincăi.
Gata, destul! plângea Ilinca. Nu mai suport! Plec și iau copiii cu mine! Mă duc la mama, măcar ei vor avea camera lor acolo.
A prins geamantanul cu o mână și pe cei doi băieți cu alta.
Alin, Ștefan, veniți!
Ilinca Unde pleci? rămase mut Vasile. Și familia noastră…? Eu credeam că ești fericită…
Șase ani am suportat. Și pe tine și pe mama ta. Cumpărăm șampon la galon, hârtie igienică luăm cea mai ieftină, jucăriile copiilor sunt resturi de la tine! Nu mai vreau. Vreau o viață normală pentru băieți. Mai bine cheltuiesc, decât să trăiesc ca voi!
Paraschiva, cu gest demonstrativ, ținu mâna la piept și nu-l lăsă pe Vasile să meargă după Ilinca.
Vai, băiatul mamei, mă doare inima… Stai. O să-și revină. Se întoarce ea. Cine să o mai vrea, cu doi copii după ea?..
Și Vasile credea. Chiar credea că va reveni.
Ilinca, ce faci acolo? o întrebă Lidia, mama ei. Aruncă plicul acela de ceai și ia unul nou.
Ilinca reveni în prezent și privi la mâini. Din obișnuință, folosea același plic pentru a treia cană.
Cum ați trăit acolo? Ţi-am spus demult să pleci. Asta nu-i viaţă, e supraviețuire. E o stare bolnavă…
Da, zise Ilinca, și rămase nemișcată. Deschise frigiderul. Era acolo cașcaval, mezel, iaurturi adevărate, nu simplu chefir tot ce nu avusese niciodată.
Pune bine bomboanele, că le termină copiii.
Să le termine! De-aia le cumpăr.
Ascunde-le, nu-s obișnuiți să fie la îndemână, îi va durea burta…
Lidia dădu din cap înduioșată și îi mângâie ușor umărul fiicei.
Noaptea a venit. Ilinca nu putea dormi. Patul era prea moale, nu scârțâia. Patul din casa lui Vasile era vechi și incomod.
Ilinca deschise frigiderul. Ochii ei urmăreau cu admirație mâncarea: lapte adevărat, iaurt, cașcaval, salam… A tăiat pâine și și-a făcut un sandviş zdravăn cu salam și brânză. Era gros, abia-i încăpea în gură, dar era atât de bun… și nimeni nu-i spunea ce și cât să mănânce sau că brânza să fie doar la micul dejun. A luat o sticlă de iaurt și a băut direct. Doamne, ce gust!
Of, ce proastă am fost Ce bine e să nu numeri fiecare leu…
Cum a putut să rabde atât? Cum a trăit după regulile altuia? Să nu mănânce ce vrea, să nu-și renoveze casa, să poarte hainele soacrei, să aibă o singură pereche de cizme cinci ani? Cum?
…
Câteva săptămâni mai târziu, cineva bătu la ușă. Era o dimineață de sâmbătă. Mama ei ducuse băieții în parc.
Cine e? Vasile?! Ce cauți aici?
Vasile era în prag.
Ilinca, te rog, întoarce-te. Eu Eu și cu mama nu vom mai fi atât de zgârciți. Știu că risipa nu-i bună, dar o să ne schimbăm, o să te ascult… Și te iubesc, Ilinca. Întoarce-te, suntem familie, avem copii…
NU! Nu, și iar nu! Nu mă mai întorc. Copiii mei au camera lor, eu tot. Ei privesc desene cât vor, mănâncă chiftele întregi și pot să ia bomboane când vor. Nu mai spăl plicuri de ceai, mi-am cumpărat halat nou de casă. Ai înțeles? Vreau o viață normală. Banii sunt ai mei, îi cheltui cum vreau! Gata! O să primești actele de divorț.
Ilinca închise ușa și izbucni în plâns. Nu știa de ce plânge. Poate de tristețe și compasiune pentru ea însăși. Știa că va trebui să muncească mai mult pentru copii, dar era gata de orice. Să se întoarcă? Niciodată. Aceea nu mai era viața ei…
