Da cui îi mai trebuiești tu, măi, cu cinci copii trași după tine? mama a izgonit-o pe văduva de 32 de ani, fără să știe că în casa bătrânească o așteaptă o moștenire și un oaspete de noapte…
La marginea cimitirului era frig și umed. Argila cleioasă se lipea în bulgări grei pe pantofii ieftini ai Florentinei. Stăteam lângă ea și priveam cum groparii acopereau cu pământ viața ei de până acum. Sergiu s-a stins pe neașteptate. Doar 35 de ani avea. A căzut brusc în atelier și nu s-a mai ridicat.
Lângă mine, maică-sa, Otilia Dumitrescu, se foiă neliniștită, strângându-și blănița de nurcă pe umeri și privindu-și cu silă nepoții care se agățau de paltonul negru al mamei lor.
Ajunge plânsul, gata! a zis mama cu glas tare, când movila de pământ se ridicase. Hai acasă, Florentina! Nu mai e nimic de făcut aici. Avem de stat de vorbă.
Ajunși la cămăruța lor strâmtă, luată prin credit, Otilia a mers direct în bucătărie și s-a așezat stăpânește în capul mesei.
Așadar, a început ea, fără să-și scoată căciula. Apartamentul ți-l ia banca, s-a înțeles. Nu ai cu ce plăti. Sergiu nu mai e, iar tu stai numai în concediu de maternitate.
Mă apuc de lucru, a răspuns Florentina, legănându-l pe micuțul Mihăiță, de doar un an.
Unde să lucrezi? Curățenie să faci? Ai cinci copii! Cinci plumbi după tine! Cine te ia, femeie? a pufnit mama. Pe Doinița și Marian, pe cei mari, îi dădeam la internat. Doar temporar. Iar pe ăștia mici… poate ajutor de la stat.
Nu, a șoptit Florentina.
Poftim?
Nu-i dau, mamă, nimănui copiii! și-a ridicat privirea. Avea ochii uscați și triști. Oricât m-aș chinui, îi cresc eu.
Ești nebună, s-a ridicat Otilia sictirită, potrivind blana. Ți-am zis eu demult să te gândești la ce faci, dar tu nimic, cu dragoste și flori. Acum să stai unde ți-e locul, dar să nu vii la mine după bani.
Peste o lună a venit și scrisoarea de la bancă. Două săptămâni avea să elibereze locuința. Florentina alerga la rude, prieteni, dar cu cinci copii, nimeni n-o voia sub acoperiș.
Apoi a venit plicul. Din satul Poieni. Notarul anunța că Florentinei îi revine o casă de la o mătușă îndepărtată, pe care aproape că nu o cunoscuse. Casa-i veche, dar tot a mea e…, mi-a spus Florentina. Nu avea de ales.
Poienii i-au întâmpinat cu vânt rece. Casa era la margine de tot, în dreptul pădurii. Bârnele negre, prispa strâmbă, ferestrele încețoșate.
Mamă, mi-e frig! scâncea Otilia, cea mică de cinci ani.
Acuș, draga mea, încălzim un pic, Florentina își stăpânea vocea să nu tremure.
Prima noapte a fost grea. Soba scotea fum, copiii tușeau, curenții treceau prin toate crăpăturile. Mi-a spus că i-a acoperit cu haine, pături, chiar și preșuri. N-a dormit deloc a tot ascultat cum respiră Ionel, cel mijlociu.
La Ionel, la șapte ani, era o boală grea. Necesita operație, și repede, căci starea lui se agrava. I s-a promis tratament gratuit peste vreun an, dar doctorul din capitală a spus clar: Nu știu dacă mai rezistă. E grav. Cel mai bine la privat, la București. Costul: cât două apartamente, ca al lor.
Dimineața, Florentina s-a urcat în pod să astupe găurile. Printre ziare vechi, cojoace rupte și resturi, a dat de-o cutie de ceai. Înăuntru, învelită în cârpă, ceva greu.
Un ceas de buzunar. Masiv, cu lănțișor. A frecat capacul: argint, cu acvila cu două capete și scrisul vechi românesc: Pentru credință și statornicie.
E frumos, a oftat ea. Cine știe cât valorează…
Ceasul tăcea. Mâinile oprite, cinci minute până la doisprezece.
L-a dosit în dulap. Nu era vreme de antichități acum. Mâncare doar pentru trei zile, lemne pe sfârșite, iar Ionel tot mai slab. Abia dacă se ridica din pat.
Seara s-a pornit viscolul. Zăpada cădea valuri, izolând casa de sat. Când copiii dormeau, Florentina a stat cu lumina stinsă, cufundată în gânduri. Oare ce soartă le-a adus până aici?… Oare i-a condamnat pe toți?
Cândva, în toiul nopții, s-a auzit o bătaie ușoară în ușă.
S-a ridicat brusc. Să fi fost vreo nălucă?
Bătaia s-a auzit iar, hotărâtă, joasă.
A pus mâna pe sapa de lângă sobă și s-a apropiat.
Cine-i acolo?
Deschide, gospodină, vremea rea mă aduce, un glas ciudat, ruginit ca o ulucă, dar cald.
Florentina, fără să știe de ce, a tras zăvorul. În prag stătea un moșneag scund, cu o rasă de postav până în pământ, legat la brâu cu o sfoară. Avea barbă lungă, albă și ochi de tânăr.
Poftiți, l-a poftit înăuntru.
Moșul a intrat, dar haină nu-i era plină cu zăpadă, nici nu aducea frig, ci o plăcută căldură.
A mers în odaia unde dormeau copiii și l-a privit pe Ionel, care sufla greu.
Băiatul e bolnav? a întrebat bătrânul.
Greu bolnav, a răspuns Florentina. Am nevoie de ajutor. Nu am bani.
Banii sunt praf, vremea-i aur, s-a așezat bătrânul pe laviță. Ai găsit ceasul meu?
Florentina a încremenit.
Ceasul? E al dumitale?
Al meu. Domnul mi l-a dăruit când l-am salvat din apă. De mult… L-am păstrat, știind că va trebui cândva.
Domnule, îl vând! a sărit Florentina. O să pot lua măcar medicamente.
Moșul a zâmbit pe sub barbă.
Nu te grăbi să-l dai pentru nimic. Are un șiretlic în el. Ceasornicarul Burleanu i-a pus fund dublu. Ia ac și pipăie sub balama, apasă acolo. E o ascunzătoare.
S-a ridicat moșul.
Noroc, Florentino, i-a spus blând. Să nu-ți pierzi speranța.
Stați, domnule, măcar ceai să vă torn! Cum vă numiți? a dat fuga la ibric.
Pe mine mă cheamă Prohor.
Când s-a întors, încăperea era goală. Ușa zăvorâtă, copiii dormeau. Un miros ușor de rășină și pâine caldă plutea încă.
Toată noaptea Florentina n-a închis un ochi. La prima oră, a căutat ceasul, a găsit un ac și a pipăit atent la balama. A apăsat.
Clic.
Capacul, care părea masiv, s-a deschis. În dublu fund o monedă groasă de aur și o hârtie împăturită. Pe hârtie cu scriere veche: Dau celui care prezintă, restul greu de descifrat, cârligături bătrânești.
A plecat la Chișinău, cu tren și ocazie. A ajuns într-un anticariat. Patronul, un om plinuț cu ochelari, a privit mai întâi plictisit.
Ceas de argint, 84, vreo douăzeci de mii de lei, că-i zgâriat.
Priviți și aici, a pus Florentina moneda și hârtia.
A luat lupa. S-a albit la față.
Da de unde le ai, femeie?
Au rămas de la mătușă.
Femeie… s-a ridicat și-a dat jos ochelarii. Asta-i ducat de la Constantin Mavrocordat. Probele. Sunt doar câteva pe Pământ. Iar hârtia, un înscris domnesc. Eu nu pot cumpăra așa ceva. Mergi la București, la licitație. De aici te ridică direct.
Operația lui Ionel a avut loc în mai puțin de o lună, cu cei mai buni medici. Florentina era acolo, în salon, privindu-i obrajii cum înfloreau la loc. Banii au ajuns cu prisosință. A cumpărat și casă și a pus deoparte pentru educația tuturor celor cinci copii.
Când s-a întors la sat, a mers întâi la cimitir. A căutat mult printre ierburi uscate, până a găsit crucea scorojită: Robul lui Dumnezeu Prohor. 1888 1960.
A pus flori și s-a închinat adânc.
Mulțumesc, moș Prohore.
A ridicat apoi casă nouă. Mare, luminoasă, cu gaz și toate cele. Sătenii o respectau: Văduvă muncitoare și demnă, copiii îi poartă mereu curați.
Pe la jumătate de an, Otilia Dumitrescu a venit la poartă. A venit cu taxiul, încărcată, cu tort, privind cu nasul pe sus la casa cu două etaje și gospodăria pusă la punct.
Salut, fata tatei! și-a deschis mama brațele, de parcă n-ar fi izgonit-o vreodată. Am auzit că ți-a mers bine. Spun oamenii că ai găsit o comoară? Măcar ai și tu minte! Eu, vezi, m-am îmbolnăvit, pensia e mică nu mă primești? Că ai destule camere.
Florentina a ieșit în prag. În spate, copiii cei mari urmăreau scena.
Bună ziua, mamă, a zis ferm Florentina.
Ei, ce stai așa? Invită-mă înăuntru! deja urca treptele.
Nu.
Cum adică nu? zâmbetul i-a dispărut.
Nu mai este loc pentru tine aici. Ți-ai făcut alegerea când ne-ai izgonit.
Vezi, tu te dau în judecată, eu sunt MAMA, ai datoria să mă ții! vocea i se ridică plină de of.
Du-te unde vrei, s-a întors Florentina și a închis ușa grea de stejar. La noi acum e ora de somn, e timpul lui Ionel.
De după ușă s-au mai auzit țipete despre nerecunoștință și cinci copii agățați, dar Florentina nu le mai asculta. Mergea spre bucătărie, unde mirosea a cozonac și vechiul ceas bătea calm clipa unui nou început, unui trai curat și liniștit.
