Şi tu ce cauţi la grădina mea? Eu nu v-am dat cheile, m-am oprit în uşă şi le-am privit surprins pe ai mei, aşezaţi la masă, cu mâncarea întinsă, ca la hram.
Mă numesc Nina Bobeică şi am strâns pentru grădinuţa asta timp de doisprezece ani. Fiecare mie de lei moldovenești o puneam deoparte cu grijă ba tăiam din pensie, ba mă zgârceam la cumpărături, ba mai făceam câte o muncă prin vecini. Când în sfârşit am adunat destul să cumpăr o căsuţă veche într-un colţ liniştit al asociaţiei “Răsăritul”, nu-mi venea să cred că mi s-a împlinit visul.
Căsuţa avea nevoie de reparaţii, fireşte. Pridvorul scârţâia la orice pas, vopseaua se scorojise de tot, lemnul era pe alocuri negru de vreme, iar holul gemea de lucruri lăsate de foştii proprietari.
Mamă, tu ştii că am un proiect urgent la lucru, mi-a zis fiul meu, Ion, când l-am rugat cu jumătate de gură să mă ajute cu reparaţia. Poate la toamnă, cine ştie.
Fiica mea, Viorica, avea şi ea explicaţie: Mamă dragă, avem noi reparaţii la apartament, şi pe Dănuţ îl tot duc la secţie, timp deloc. N-ai vrea să chemi pe cineva sau să faci singură?
Nepoţii ca nepoţii; Andrei nici nu a răspuns la apel, doar a scris pe Viber: Sunt ocupat, sun eu mai târziu. Nu a mai sunat.
Nu m-am supărat. De mult am învăţat să mă bazez mai mult pe mine. Vecina de grădină, Maria Covali, m-a sfătuit să-i chem pe băieţii din sat, Vasile şi Sergiu, care lucrează cu ziua şi nu iau mult.
Tanti Nina, mi-a zis Vasile, după ce s-a uitat la gospodărie, casa-i bună, doar că a fost neglijată. O facem noi ca nouă, staţi liniştită.
Şi s-au apucat de treabă. Harnici, serioşi. Au pus scânduri noi la pridvor, au vopsit casa într-un albastru vesel, au cărat toate vechiturile la tomberon. Eu le pregăteam mâncare caldă, îi serveam cu ceai şi plăcinte cu vişine. Oamenii munceau cu drag.
Aşa gospodină nu găseşti uşor, povestea Sergiu acasă. Ne hrăneşte bine, plăteşte la timp şi ştie să spună mulţumesc.
Când am terminat cu reparaţiile, am cumpărat o mică seră, am atârnat ghirlande colorate pe foişor, am pus ghivece cu petunii şi crăiţe. Totul arăta de parcă ai fi intrat într-o poveste. Seara stăteam pe prispă cu o cană de ceai, ascultam cântecul vrăbiilor şi simţeam cum mă liniştesc, departe de gălăgia oraşului.
Vecinii s-au dovedit a fi oameni de toată isprava. Maria Covali trecea des pe la ceai, îmi aducea răsaduri şi-mi povestea taine din grădinărit. Vasile şi Sergiu mai veneau uneori pe la o vorbă bună, fără treabă, doar de plăcere.
Aici ai făcut un colţ de rai, se minuna Maria. Ce frumuseţe şi ce linişte!
Când am pus poze cu grădina în grupul de familie, dintr-odată toţi s-au interest.
Mamă, când faci sfinţirea? a scris Ion imediat.
Tanti Nina, venim şi noi cu copiii în weekend? întreba nora-mea, Olga.
Loc nemaipomenit, Nino, sărbătorim ca lumea, nu? insista Andrei.
Am făcut petrecerea de casă nouă. Toată familia s-a adunat cu laude şi poze de la fiecare colţ. Ion chiar mi-a zis: Mamă, te-ai descurcat, sincer. Noi n-am fi făcut aşa ceva.
Parcă-i din revistă la dumneata aici, făcea Olga selfie-uri pentru Instagram.
După sărbătoare, au început cererile:
Mamă, am putea veni mai des? Copiilor le prinde bine la aer, se tânguia Ion.
Nino, dacă venim şi cu prietenii, deranjăm? Loc este, plusa Andrei.
Dar eu evitam politicos. Grădina era refugiul meu, locul liniştii. N-o voiam transformată în pensiune de weekend.
Să mă iertaţi, dar am nevoie să fiu cu gândurile mele. E mica mea bucurie, le-am spus.
Au lăsat-o baltă, dar nu fără să arunce câte un comentariu răutăcios în chat: Nepoată de zgârcită, Păcat că nu vrea să împarte.
Vara, am primit veste tristă: mătuşa Ecaterina, verişoara mamei din Bălţi, s-a îmbolnăvit rău. Nouăzeci de ani, singură cuc. Nici pe la spital nu vroia să ajungă.
Trebuie să merg la ea, i-am spus Vioricăi telefonic.
Mamă, dar de ce să te duci tu? N-ai mai văzut-o de-o viaţă, încerca să mă convingă fiică-mea.
Nici Ion nu era încântat: Mamă, ai obosit destul, de ce te mai laşi de treburi pe cap?
N-am ascultat. Am plecat la Bălţi. Mătuşa Ecaterina, slabă, dar cu mintea ageră, s-a bucurat nespus să mă vadă.
Ninuţa, draga mea, ai venit… Mă credeam uitată de toţi, rămasă pe lume ca o umbră.
Două săptămâni am îngrijit-o. Am gătit, am făcut curăţenie, i-am citit şi ascultat amintirile din vremurile grele de după război.
Numai tu mai eşti cu suflet, ofta bătrâna. Restul sună doar la sărbători, şi nici atunci toţi.
Când mătuşa Ecaterina a murit, s-a dovedit că mi-a lăsat testamentul ei: un apartament mic în centrul oraşului şi o sumă bunicică la bancă.
Pentru că aţi fost singură care i-a păsat, a zis notarul. Singura care nu pentru moştenire a venit.
Am revenit din Bălţi împovărată şi tristă. Voiam cu disperare să mă retrag la grădină, să aprind o lumânare pentru mătuşa şi să rămân cu liniştea mea.
Dar când am ajuns, am auzit gălăgie şi râsete. Pe verandă muzica răsuna. M-am dus tiptil spre uşă. La masa mea: toată familia mea. Ion cu soţia şi copiii, Viorica cu soţul, Andrei cu prietena. Vin, aperitive, prăjituri. Petrecere ca la nuntă.
Ce faceţi la grădina mea? Nu v-am dat cheile, am întrebat tăios, în prag.
Linişte. Ion s-a ridicat cu faţa vinovată:
Mamă… sărbătorim moştenirea mătuşii Ecaterina. Ne-am gândit că nu te superi…
De unde aveţi cheile? am întrebat rece.
De la Maria, a zis Viorica în şoaptă. I-am zis că tu ai permis…
Tanti Nina, nu te supăra, s-a strâmbat Andrei. Suntem familie, moştenirea e motiv de bucurie!
Ce bucurie? am simţit cum îmi fierbe sângele. Când era bolnavă, unde eraţi? Singură am îngrijit-o, singură am înmormântat-o! Acum, că a lăsat apartamentul mie, v-aţi amintit de mine?
Mamă, n-am ştiut că e aşa grav, încerca Ion să se scuze.
Nu ştiut? V-am spus tuturor! Unul avea proiect, altul copiii, altul probleme urgente! Acum împărţiţi voi moştenirea mea?
Nu fi aşa, a încercat să îmi răspundă Olga. Voiam să ne bucurăm…
Să te bucuri de ce? De moartea unui om? am întrebat-o, rece.
N-am vrut să zicem asta… a apucat să zică Viorica.
Şi ce-aţi vrut? Să credeţi că aveţi drept aici fără să cereţi? Că aveţi chei şi dreptul să faceţi chef pe proprietatea mea?
Au tăcut toţi, stânjeniţi.
Destul! Luaţi-vă lucrurile şi dispăreţi! Acum!
Mamă, dar noi…
ACUM! Ori chem poliţia!
S-au împrăştiat, cărând rapid sacoşe cu resturi de mâncare şi jucării, mormăind: Nu ne-am aşteptat, Ce supărată e.
Am rămas pe pridvor şi am plâns. De oboseală, dezamăgire şi durere. Niciodată nu credeam că cei mai apropiaţi pot aduce atâta amărăciune.
A apărut curând şi Maria Covali.
Nino, ce s-a întâmplat? Am auzit zarvă…
Nimic grav, Maria. M-au vizitat rudele.
Iartă-mă, m-au rugat de chei… N-am ştiut că te mint!
Nu-ţi face griji, Maria, vina nu-i a ta.
Vasile şi Sergiu au venit şi ei, auzit-au şi ei dezordinea.
Tanti Nina, noi suntem aproape dacă mai revin, mi-a zis Vasile.
Nu revin, am răspuns liniştită. Eu cu ei pe viitor nu mai am treabă.
Aşa e, a aprobat Sergiu. Familie nu-i sângele, ci cine-ţi e aproape la greu.
I-am privit pe vecinii mei oameni modeşti, dar cinstiţi, care m-au susţinut mai mult decât copiii mei. Şi m-am gândit la mătuşa Ecaterina: drept avea. Familia adevărată nu-i din certificat, ci cei ce te acceptă aşa cum eşti şi nu-ţi măsoară inima în bani sau avere.
A doua zi am schimbat yala la poartă şi am lăsat chei doar la Maria, spunându-i să nu mai dea nimănui, nici rude de sânge. Să rămână mica mea grădină doar colţul meu de pace şi prietenie sinceră.
Seara, am turnat ceai tare, am scos pozele mătuşii şi am stat mult pe verandă, gândindu-mă la lecţia ei: adevărata avuţie e liniştea şi oamenii buni lângă tine, nu apartamentul sau banii.
În telefon bîzîiau mesaje de la familie, supăraţi, dar nu le-am mai citit. De ce? Totul fusese deja spus.
