****
** Dar tu înțelegi, Ancuțică, că pe oameni ca tine nu se leagă în căsnicie**, spuse liniștit Arsenie, ** căci există femei pentru dragoste și pentru clipe plăcute, și altele ce se țin pe sărut până la nuntă.** Din păcate, tu nu ești din acea categorie.
Ce nu-ţi place la mine, Arsenie? Eu gătesc bine, arăt superbă, casa mea e mereu curată. Ca femeie, nu sunt eu pe placul tău? se mira Ancuțica, privindul pe bărbatul pe care îl credea iubit.
Asta e exact problema! Ești deja făcută. Înţelege: pe gențile ca ale tale nu le iau de soție. Cu ele doar se învârte fără legăminte. Căsătorim cu fetele virgine, pe care le facem noi prima alegere. Femeia săși spele picioarele bărbatului și să bea apa pe care o aduce, ca în vorba populară. Arsenie, mulțumit că a rostit ultimul cuvânt, se întoarse spre perete și oftă.
Un săptămână mai înainte, Ancuțica stătea la o cafenea din Centrul Vechi, în compania prietenelor, împărtășind planurile: viața se așeza în ordine. Da, treizeci de ani nu mai e o tânără, dar are carieră, apartament, o Dacie, arată fără cusur. Poate să se căsătorească și să aibă copii! Mai mult, avea un candidat parcă dintrun vis. Arsenie: niciodată nu fuseseră căsătoriţi, locuia singur, deși cumpărase un apartament alăturat mamei. Patrasprezece ani mai în vârstă, frumos, îngrijit, aproape fără vicii și cu un post serios. Un noroc de tot.
Sau cunoscut la muncă el a venit la ea la consultație în cabinetul stomatologic și a plecat deja îndrăgostit. Ancuțica lucra mult: la policlinică și la o clinică privată, așa că nu avea timp liber. Apoi flori, nu trandafiri de serie, ci bujori. În februarie! Un restaurant Și a început să se învârtească povestea.
Singurul lucru ce o neliniștea: deja al doilea an de relație și nicio cerere de mână. Prietenele îi aruncau subtile semnale: E timpul să te căsătorești. și ea simțea acelaşi fior. Așa că a strâns curajul și, înainte de culcare, a adus subiectul la discuție și a auzit: ești stricată, nu pentru căsătorie.
Gândul nui încăpea în cap. Cei permite el să facă așa? În seara următoare, Ancuțica sa întâlnit din nou cu prietenele la un cafenea avea nevoie de sfat.
Imaginaţivă, fetelor, începu Ancuțica, mia zis că nu mai sunt cea de tot. Pe oameni ca noi nu se leagă în căsnicie!
Serios? exclama Cătălina, uimită. Dar eşti o frumusețe, o fire deșteaptă, independentă!
El spune că se căsătoreşte doar cu virginele. Eu, zisa, sunt de al treilea fel de deficitar. Şi ce să fac acum? În toate celelalte e potrivit: inteligent, cu bani, în pat
Ancuțică, lasăl, nuți rupe stima de sine murmură Lidia.
Mai bine încă, adul la noi! La noi, la aniversarea noastră cu Mihai, zece ani de căsnicie! Să vadă ce înseamnă o familie adăugă Cătălina.
Au hotărât săl invite. Arsenie, care de obicei nu se ducea la astfel de evenimente, acceptă dintro dată și chiar preluă volanul. Ancuțica închipuia deja un weekend plăcut cu prietenele în sfârșit nu va conduce pe drumul de întoarcere.
La casa de la marginea orașului, la Cabana Cătălinei, era ca acasă: copii, grătare, ciripitul păsărilor, câinele Coco alergând ca și cum ar fi avut baterie invizibilă. Masa a durat de la amiază până în seara târzie. Cei mari au plecat, copiii sau culcat. La masă au rămas cei de seamă prietenele, gazdele și Arsenie.
Au băut ceai cu plăcintă cu fructe și au vorbit. Atunci Arsenie a scos din nou subiectul:
Spuneţi-mi, Cătălina, de ce Ancuțica încă nu e căsătorită? Voi sunteţi deja zece ani împreună.
Nu toţi am norocul să ne îndrăgostim în anul al treilea, cum sa întâmplat cu mine a răspuns Cătălina, ridicând din umeri. Eu atunci învățam și lucram, nu am avut chef.
V-aţi căsătorit virgine?
Ce? a chicotit Cătălina. Noi cu Mihai am fost de la primul an!
Dar el a fost primul?
Vaţi dori să vedeţi pașaportul? a exclamat Mihai, indignat. Fiica mea a fost eu, punct.
Asta vedeţi! Deci ea a fost curată. E respect. Cum poţi să te căsătoreşti cu o femeie ce a avut alţii? E rușine pentru familie!
Ce fel de familie aveţi voi, că trebuie să nuaveţi trecut? a râs Lidia. Atunci de ce îi dai speranță Ancuțicăi?
Niciunui om nu iam promis nimic a spus Arsenie, ridicând din umeri. Prietena ta ar trebui să înțeleagă singură: e o femeie de al treilea grad. Pentru căsătorie cu ea sunt necesare motive serioase, pe care nu le văd.
Așadar sunt eu și a treia categorie, divorțată, cu copil a zâmbit Lidia. Îmi pare rău, bărbatule. Tu și rasa ta.
Cum poţi vorbi așa cu femeile din casa mea? a izbucnit Mihai. Rasi la el! Tu ești un hamsie învechit! L-a prins pe Arsenie și la tras afară. Nu ia fost greu: era de doi metri, musculos.
Pleacă de aici! Numi vei strica sărbătoarea. Dacă nu ar fi fetele, ţiaș fi trunchiat capul de mult. Nu eşti invitat.
Ancuțico, urc. Rămâi cu mine sau pleci? a strigat Arsenie, ridicând valiza.
Ancuțica, ruginită de râs, nu a putut răspunde. Arsenie, fără să aștepte un da, a tras ușa și a plecat.
Mulțumesc, Mihai chicoti Ancuțica. Gata! Nu mai vreau alt bărbat! Nici pe cel învechit!
Ideea a fost proastă, săl învățăm despre căsătorie zâmbi Cătălina. Dar ce personaj! Fetele, aţi auzit? Eu sunt de primul grad! Iar voi… cum a ieșit?
Glumele au umplut toată seara. Apoi Lidia a condus pe Ancuțica acasă. Viața sa întors la programul obișnuit de consultații și la completarea dosarelor de pacienţi.
Arsenie nu a mai sunat.
Ancuțico, aţi primit o scrisoare la recepție a zis asistenta.
Mulțumesc, Lenuța, o citesc mai târziu.
După ce a încheiat programul, Ancuțica a deschis plicul. Înăuntru era
****
Dragă Ancuțică,
Nu ştiu cum să îţi încep această scrisoare fără să-ţi amintesc de felul în care am fost cândva un bărbat cu idei fixe, cu prejudecăţi pe care le-am croit în sinea mea ca pe niște ziduri de beton. În ultima săptămână, în timp ce am căutat în cărţi vechi din biblioteca celor de pe stradă, am găsit un volum despre tradiţiile de căsătorie din ţara noastră, în care se vorbea nu doar de virginitate, ci de respectul reciproc, de sprijin și, mai presus de toate, de libertatea de a alege propriul drum. Acel capitol m-a lovit ca o ploaie rece într-o zi toridă: am realizat că am confundat cură cu închis în lanţuri și că am permis fricii să-mi dictese ce este demn de iubire.
În acea seară, am mers să caut un loc de linişte, iar pe drumul spre casă am trecut pe lângă cabana ta, unde ecoul râsetelor voastre încă vibra în aer. Am ascultat, de parcă aș fi auzit un cântec pe care nu-l mai auzisem de ani de zile sunetul femeilor curajoase, care nu se lasă judicate, ci îşi scriu singure povestea. Am înţeles că nu pot să schimb ceea ce deja e scris pe paginile tale, dar pot să-ţi cer iertare pentru că am încărcat cu cuvinte grele un suflet atât de frumos.
Așadar, îţi cer să nu mă mai vezi ca pe un obstacol, ci ca pe o lecţie pe care am învățat-o prea târziu. Dacă vreodată vei dori să-mi spui ceva, să râzi la un banc prost sau să împărţiţi cu mine o felie de plăcintă, ușa mea rămâne deschisă. Dar, mai presus de toate, îţi doresc să nu-ţi mai pese de etichetele altora. Să-ţi urmezi inima, să-ţi clădeşti viaţa pe temeliile pe care le consideri corecte și să nu laşi pe nimeni să-ţi dicteze valoarea.
Cu sinceritate,
Arsenie
Ancuțica a citit fiecare cuvânt de parcă ar fi deschis un pachet de lumină. Inima ei nu a tresărit în urma promisiunii unui nou început împreună, ci în cunoașterea că, în sfârșit, era liberă să se privească pe sine cu ochi blânzi. A lăsat scrisoarea pe masă, a închis încărcătorul telefonului și a mers către fereastră, unde soarele se scufunda încet în spatele oraşului. A respirat adânc, lăsând aerul rece să-i întărească gândurile.
În acea seară, în loc să-şi revină la rutina zilnică, a luat un caiet vechi și a început să scrie: Povestea mea nu se termină cu un nu sau cu un poate. Încep să îmi scriu propriul final. A scris despre clipele petrecute cu prietenele sale, despre bucuria de a face un ceai cald pentru un copil rânjet, despre planurile de a deschide un mic studio de consiliere pentru femei, să le învețe să-și recâștige încrederea când societatea le aruncă cuvinte grele.
Curând, a înfiinţat Casa Ancuțică, un spaţiu unde femeile se adunau să povestească, să râdă, să se susţină reciproc, iar în fiecare colţ al sălii se auzea ecoul promisiunii pe care și-o făcuse: să nu mai permită niciunui bărbat să le decide valoarea. Într-o dupăamiază, când ferestrele erau inundate de lumină aurie, a primit un telefon de la o tânără pe nume Mara, care îi spunea că a găsit curajul să-şi informeze colegii despre o nouă politică de egalitate la locul de muncă. Ancuțica a zâmbit, căci în acel moment a înţeles că, dintrun nu amar, s-a născut un val care purta cu el schimbarea.
Seara, a plecat din Casa Ancuțică cu paşi hotărâţi, cu inima plină de recunoştinţă pentru acele prietene care îi dăruiseră puterea de a-şi scrie propriul destin. În drum spre casă, a privit stelele care începeau să pâlpâie pe cer, și a ştiut că fiecare dintre ele, la fel ca fiecare femeie, are propriul foc interior.
Pe când se așeza în pat, cu ochii închişi, a auzit un susur uşor, ca o melodie veche pe care o ştia doar ea. Era vocea ei, care îi șoptea: Sunt întotdeauna destulă, așa cum sunt. Și, pentru prima oară în multă vreme, a zâmbit de adevărat, fără să se gândească la cineva altcineva. În acel moment, viața i sa deschis în faţă ca o carte cu pagini albe, gata să fie umplută cu poveşti de curaj, dragoste și libertate.
