Dacia lui tata
Cum s-au hotărât tata și mama să vândă dacia, am aflat pe neașteptate și într-un mod aproape filmic. Era pe vremea când dădeam telefon din poștă, să o sun pe mama, care era plecată cu treabă într-un alt oraș la Iași. Fără să-mi dau seama, telefonista a făcut o greșeală și m-a conectat pe aceeași linie unde două persoane discutau. O țesătură stranie a destinului, două orașe, două voci familiare, mama și sora ei, Eugenia, vorbeau despre cel mai important lucru: dacia nu mai era, se vânduse cu folos și cu banii puteau multe, chiar să-mi dea și mie un pic, pentru că eram studentă!
Vocea mamei, vocea mătușii atât de apropiate, despărțite de aproape două sute de kilometri, vibrând prin fire, semnal electric, undă a timpului. Fizica era mereu o taină pentru mine, tata insistase să învăț, dar tot n-am priceput-o niciodată cum trebuie.
***
Tata, de ce soarele în septembrie se vede altfel?
Cum, Oana?
Nu știu, mi se pare mai blând, mai domol decât vara.
Fizica-i cheia! Mișcarea astrelor e alta în septembrie! Prinde mărul! a râs tata, aruncându-mi un măr rotund, mare, cu obraji roșii, mirosind a miere.
Ionatan?
Nu, ăsta-i domnesc, cel cu dungă maronie.
Am mușcat din măr, și gura s-a umplut de spumă dulce, gust de vară, de ploaie și de pământ. Nici soiurile de mere nu le știam prea bine, ca nici fizica, și aici era buba: în clasa a VIII-a, eram îndrăgostită, de un an, de profesorul de fizică! Pentru mine, legile fizicii erau ca stelele pe cer, mistere. Tata vedea după ochii mei pierduți, după lipsa de poftă de mâncare. I-am spus, plângând în hohote toată noaptea, la el pe genunchi. Mama era la tratament la Sovata. Eugenia cu 12 ani mai mare, la facultate, la București.
La dacie, tata înflorea. Cânta în surdină, șuiera, mereu vesel. Acasă tăcea, mama și Eugenia făceau legea. Mama, frumoasă cu părul roșu ca arama, directoare la biblioteca militară. O moldoveancă înaltă, cu ochi mândri și păr vopsit cu henna. Din când în când ieșea din baie cu un prosop cât un turban pe cap și mirosea a plante, a ploaie. Toți se uitau după frumusețea ei. Tata, mai mic de statură, cu zece ani mai bătrân, omul discret din umbra ei. Așa o spusese mama odată mătușii, fără să știe că aud și eu, și m-am supărat.
Petre al nostru e om discret. Dar nu trebuie bărbatul să fie și frumos, nu?
Discret în comparație cu părul mamei lucind ca focul în soare, cu mersul ei mândru care zguduia casa și cu temperamentul ei. Mama avea nevoie de ordine, de tihnă. Și totuși se împăca cu soldățeii tatei, cum îi spunea ea, foștii lui colegi de armată: dormeau pe jos în camera mică, veneau cu treabă sau să se stabilească în orașul nostru. În ’60, tata a fost afectat de reformele militare, dat afară ca maior. Apoi, a ajuns inginer mecanic la Telegraful din Buzău. Soldățeii de care am pomenit s-au întors să-l ajute la dacie, la construcție. Munceau gratis, săpau, ridicau casa mică cu o verandă, unde vara citeam. Tata îmi aducea pe acoperiș un vas cu agrișe, cireșe, și fragi. Vreme de aur. Mama venea rar la dacie, își proteja mâinile superbe, lungi, cu unghii mari și îngrijite. Eu admiram și tata le săruta.
Cu mâini ca astea, doar să dai cărți la citit, nu să sapă la grădină, râdea el și-mi făcea cu ochiul
***
Primii stropi de ploaie de septembrie băteau în acoperișul verandei. Sună vesel și săltat în ciuda toamnei. Am închis cartea.
Oana, vino jos, că mama și Eugenia ajung curând, trebuie să pregătim prânzul vocea tatei era altfel, caldă aici la dacie.
Eu am mai stat, am ridicat capul spre cerul plin, gri, dar nu înfricoșat. Mi s-a udat fața cu ploaia. M-am îmbrățișat, să prind căldură. Numai pe acoperiș ești mai aproape de cer și mai departe de lume, puteai vedea raze străpungeau norii deasupra celorlalte dăcii vecine.
Fizica o lăsasem, viața era cu totul alta: la cămin, la facultatea de litere din Cluj. Prima săptămână de septembrie am stat în chirie, aveam o cameră mică. Acolo mai locuiau și alți studenți. Cursurile literatură, limbă, profesori carismatici de care ne îndrăgosteam toți. Apoi, dorul de casă mă strângea nu aveam încă prieteni. Mâncam repede la cantină și colindam pe străzi până seara. Frumusețea orașului mare era rece și străină. De parcă nu eram eu cea care cobora panta de lângă parcul Traian spre noua casă, ascultând lătratul câinilor și rănindu-mi piciorul în pantofii noi.
În bucătărie plutea aromă de mere aduse de tata, într-o ladă, pentru gazda casei. Mirosul dulce și veșted mă făcea să plâng, sufletul parcă se răzvrătea și bătea zidul trupului.
La cămin, am nimerit cu fete din Germania de Est Viola, Magda, Marion. Seara, după atâta germană, mă durea capul, ieșeam cu ele, fumam pe prispă. Ele aveau obiceiul să ceară țigări, dar mereu plăteau, ceea ce ne uimea. Admirau murăturile mamei, în special roșiile, pe care le mâncau cu cartofi prăjiți. Când rămâneam fără provizii, scoteau cârnați de-ai lor, dar nu ne serveau niciodată. La final de an, plecau, și pe lângă ghena de gunoi rămâneau grămezi de ghete de iarnă germane pe care le cumpăraseră pentru iernile noastre, și noi le împărțeam în taină
***
Oana, taie varza, eu mă duc să scot morcovii. Zeama e gata.
Geamurile mici s-au aburit de la fierbere. Capul de varză desfăcut pe masă, cu frunze verzi ca dantela. Am rupt o frunză, crocantă, bună. Gustul pământului e mereu plăcut. Am început să mă joc cu cuțitul, varza mirosea dulce. Am deschis fereastra aer de frunze căzute, foc și mere de toamnă. L-am văzut pe tata din spate, sapa intra greu în pământ. Știam că îl doare spatele. Am lăsat cuțitul, am fugit în grădină, l-am îmbrățișat strâns. S-a întors, a tăcut, m-a sărutat pe vârful capului.
Eugenia a sosit singură, mama a rămas acasă, cu migrena ei.
***
Au trecut: facultatea, căsătoria din studenție, primul loc de muncă la Sfatul Nou ziarul întreprinderii aeronautice, prima criză de inimă a tatei, nașterea fetiței și chiar divorțul. Cinci ani au trecut ca vântul. Soțul Oanei a plecat la altă femeie, Oana a rămas cu fetița, Măriuca, într-o chirie. Tata venea din două în două săptămâni cu rezerve de mâncare și multă atenție pentru nepoata lui.
Să nu te superi pe mama, Oana îi spunea tata că nu vine mereu cum vin eu. E greu cu drumurile, și cred că are pe cineva
Tata, serios? La vârsta ei?
Tata se încrunta amar, apoi tăcea. Atunci am văzut cu adevărat cât s-a albit, cât s-a aplecat, și nu mai șuiera ca altădată.
Hai să iau concediu de luni? Să mergem la dacie câteva zile, cu Măriuca, cât ține toamna asta caldă?
***
La dacie, frunzele acopereau tot. Ultima săptămână caldă din octombrie, toamna caldă. Am aprins soba, am făcut ceai cu frunze de coacăze negre. Am prăjit iahnie de cartofi, tata aduna frunzele, Măriuca îl ajuta, le arunca și râdea. În mijlocul grădinii, tata a început să cânte în surdină.
Seara, am făcut foc. Strada era pustie, casele goale. Tata înfigea felii de pâine în crengi de vișin și o ajuta pe Măriuca să le țină la jar. Mi-am încălzit mâinile lângă foc, mă fascina mereu.
Mi-am amintit de primul meu grup de studenți plecați vara în Ardeal, să cânte la chitară seara, să iubești steaua și noaptea, fără să fii neapărat îndrăgostit de cineva. Chipurile la foc sunt diferite, fiecare cu tainele lui. Acolo am întâlnit pe cel ce mi-a devenit soț. Săptămâna aceasta, la serviciu, am fost chemată la ședința de partid, să discute dacă mă primesc în Partidul Comunist. Am citit statutul, și apoi m-au întrebat despre divorț, cine e vinovat. Era să plâng, colegul meu m-a salvat, zicând:
E o adunare de bădărani, nu de comuniști!
Anii ce urmează aveam să-mi amintesc cu groază
Când totul s-a stins, am stins și focul. La poartă a oprit o mașină, se auzea portiera trântită. Mama! Frumoasă, cu palton de stofă roșie, spunea că a venit cu un coleg de la serviciu. Măriuca a alergat spre ea, tata s-a încruntat, a sărutat-o cu stângăcie.
Cine e colegul, Florica?
Petre, nu contează, mi-a dat doar un drum!
La cină, discuția era încordată, Măriuca a început să se moaie. Mama mă întreba formal de serviciu, gândea altceva. Tata tăcea, se uita la mama și se încrunta din ce în ce mai tare. Seara a fost stricată
***
După un an, tata s-a stins. Un infarct mare, s-a dus în două zile, tocmai într-un octombrie blând și cald. După înmormântare, am luat concediu să stau la dacie. Măriuca am lăsat-o la soacră.
Nu mă puteam ține pe picioare. Merele au rodit ca niciodată. Le-am dat vecinilor, am fiert dulceață cu mentă și scorțișoară, exact cum îi plăcea tatei. A venit să mă ajute prietenul tatei, domnul Ion Dumitrescu, cu care mergeau la Pepiniera din Roman să ia puieți.
Stau câteva zile, Oana, să sap grădina, să îngrijesc pomii, dacă nu te superi.
Domnule Ion, mulțumesc din suflet!
La Oana spusa de el mi-au dat lacrimile, atunci m-a năpădit vina, neputința și singurătatea. Până atunci parcă așteptam să se întoarcă tata, totul părea un vis urât. Primele zile fără el, dimineața nu pricepeam de ce e greu, apoi venea gândul negru: tata nu mai e.
Apoi a venit vina că nu l-am ținut pe lume.
Să nu vindeți dacia, să vii, te ajut, Oana. Merele astea le-am ales împreună cu tatăl tău, era sătul să povestească despre tine, nu despre sora ta. Erai copilă, zglobie. Spunea că pomii îl vor depăși și trăi mai mult. Puieții îi alegea cu ochi de artist, eu mă grăbeam, el voia să vadă fiecare frunză
Domnul Ion a stat trei zile, a săpat grădina, a aranjat pomii, a pus îngrășământ, chiar în fața casei a plantat trei tufe de crizanteme galbene cu acceptul meu.
Trebuie puse mai devreme, dar toamna asta caldă te ajută. Pentru amintire, pentru Petre Trandafirii trebuie acoperiți, dar la primăvară vin să ajut la frunze.
Ne-am îmbrățișat la plecare. Ploua mărunt. Stăteam la poartă, l-am privit cum pleca și mi-a făcut semn să intru. Ploua și mai tare, vântul a trântit poarta cu zgomot. Parcul de la intrare era plin de petale galbene de crizantemă. Tot aici era al tatei și va fi mereu: ploaia, pomii, aerul, pământul însuși. Așa va fi mereu aici. Iar eu, Oana, aveam să învăț tot ce n-am știut. Să vin cu Măriuca la dacie cât mai pot, două ore cu autobuzul. Și primăvara, cu domnul Ion Dumitrescu, să aleg coacăze albe, ce tatei îi plăceau
***
După jumătate de an, la început de aprilie, tocmai când zăpezile se topeau, dacia s-a vândut. Am aflat tot la telefon, dintr-o greșeală la poștă, când sunam din drum spre casă. În cabina mică, jos lângă picioare, în pungă, învelit în maieu vechi și umed, era puietul de coacăze albe…
