Dacă copilul va semăna cu fostul, renunţ îmi dau viaţa şi renunţ! spuse Valeria cu glasul fără patos.
Gata, dragă, ai înţeles prea târziu, acum rămâne doar să aştepţi data de examinare concluzionă medicul. Altminte, poţi rămâne fără copii.
Valeria părăşi cabinetul şi se aşeză pe canapea să-şi recapete respiraţia. Simţi cum lacrimile îi urcă la gura, ca o rană nespusă. Ridicând privirea, observă cum vântul de toamnă loveşte nemilos crengile cu ultimele frunze afară de la fereastră.
Pari că şi ea era, în acel moment, ca acea ramură dezbrăcată complet neajutorată, iar copilul părea să nu aibă loc în viaţa ei. Încă trei luni în urmă îşi dorea cu ardoare să-l aibă Cât de repede s-a schimbat totul.
Părăsind consultaţia, trecu pe lângă un cuplu fericit: bărbatul îi strângea în braţe pe soţia lui, amândoi zâmbeau larg. Văzând acea scenă, durerea îi deveni chiar mai ascuţiţi. Valeria se îndreptă spre staţia de autobuz.
Ajunsă în casă, se închise în camera ei şi nu ieşi aproape o oră. Mama, Maria Popescu, încerca să o convingă să mănânce ceva, dar fiica nu rosti niciun cuvânt. Maria se așeză pe marginea bucătăriei, cu capul plecat, lăsânduse cufundată în gânduri. Un greu tăcere umplea apartamentul.
După un timp, Valeria se aşeză la masă în faţa mamei, şi amândouă rămăseseră în tăcere.
Dacă va semăna cu el, renunţ îmi dau viaţa şi renunţ! din nou, cu vocea ei fără patos, rosti Valeria.
Maria tresări la auzul cuvintelor fiicei, somnul ei se spulcă:
Nu poţi să vorbeşti aşa! Valeria, gândeştete la ce spui! îi strigă, adresânduse cu numele complet, ca să-i trezească mintea.
E sănătoasă, harnică, iar tu vrei să renunţi la copilul tău? Ce vor să spună rudele, colegii, oamenii? Cum vei trăi fără să fii o ruşine? Până şi părintele copilului ar putea să nul accepte.
Ce să-mi pese de ce spun cei ce mă compătim? strigă Valeria, devenind ca o sălbatică încolăciată întrun colţ. Ochii căprui mari erau plini de frică, buzele tremurau, umerii cădeau.
Te voi milita şi te voi ajuta răspunse Maria cu căldură. Nu îţi voi permite să arunci pe urma ta propriul nepot.
Tu trăieşti în sărăcie, nu primeşti salariu, ce ajutor poţi oferi?
Vom supravieţui insistă mama. În vremuri de criză oamenii se descurcau, iar acum, în anii de pace, anul 1989, levom face răbdarea în doi.
Valeria oftă adânc. Frica îi strângea inima şi necunoscutul dinainte îi părea un hățiș fără ieşire. Nu ştia încă că cei nouă ani ce urmau să vină vor aduce cu ei un vânt urît. Dar astăzi ştia un lucru: Andrei o părăsise.
Se căsătoriseră cu şase luni în urmă, iar înainte de asta se întâlniseră de un an şi jumătate. Nimic nu prevăzuse nenorocirea pentru cuplul tânăr şi frumos.
Valeria îşi aminti, minut cu minut, ziua în care Andrei se întoarse acasă schimbat. Încerca să fie la fel cum fusese dintotdeauna, dar se vedea în el o distanţă, o gândire adâncă şi o privire pierdută a aceea a unui bărbat ce nu mai iubea pe Valeria.
Ştia că ea era speranţa lui, lucru ce îl chinuia, altfel ar fi plecat imediat. Valeria îl chestiona să ştie ce se întâmplase, iar abia când Andrei plecă, află adevărul.
Explozia ei fu din spate, când soacra lui Andrei, Ana, o întâlni şi şi ea plânse, neştiind cum să accepte acea întorsătură a sorţii.
Totul începu din perioada şcolii. Când Andrei ajunse în clasa terminală, plecă la un tablou al excursiilor montane. Acolo, adolescenţi din toate colţurile ţării se adunau pentru drumeţii şi corturi. Acolo îl cunoaşte pe Ioan, se îndrăgosti la prima vedere.
Două săptămâni nul lăsau de lângă ea. Când se despărţi, îşi încruciară adresele, dar Andrei, mutânduse întrun apartament nou, pierdu adresa Ioanei. Nici un scrisoare nui mai voia să vină.
În timp, îşi înălşi zidurile şi încercă să uite fete. Dar în cele din urmă înţelegi că Ioana era iubirea lui unică. Trei ani mai târziu îl întâlneşte pe Valeria, crezând că Ioana a rămas în trecut, şi în doi ani se căsătoriseră şi aşteptau un copil.
Ioana reapărută brusc. Nuşi amintea adresa, dar ştiind oraşul în care locuia Andrei, punse un anunţ în ziarul local. Andrei îl citise şi o invită în oraşul său, rezervă un hotel pentru ea.
Vroia să o vadă din nou pe fata pe care nu o putuse uita de atâţi ani. Întâlnirea îi aduse apropiere şi, deşi cu greu, hotărî să plece de lângă Valeria, care aştepta copilul, şi să plece cu Ioana.
La muncă, toţi îl susțineau pe Valeria. O colegă nouvenită, cu tristeţe, remarcă:
Un copil e fericire, dar eu cu soţul meu nu reuşim să ne înţelegem de cinci ani.
Exact răspunse Valeria, nemulţumită. Nu mai am bucuria aşteptării primului copil, doar o rană ce nu se vindecă.
Acasă, Maria încerca să-i aline tristeţea, să umple golul din inima ei. Întro zi, soacraveche, Vira Ştefănescu, venise şi, în lacrimi, îşi dorea ca Andrei şi Valeria să fie împreună.
Nui păsa lui Ioan, noua soție a lui Andrei, căci o ştia că a luat un bărbat la o mie de kilometri de casă. În realitate, Andrei plecase de bunăvoie, căci asta era dorinţa lui.
Dualitatea a două viitoare bunici îi aducea Valeriei atât greutate, cât şi uşurare. Însă cel mai mare temei era cum va arăta copilul.
Ceva dacă ar avea ochii, nasul, buzele lui Andrei Şi atunci? Să trăieşti toată viaţa privind la copil şi amintinduţi trădarea? Asta o teroriza.
Când Valeria se descarcă din spital, nu se aştepta să fie întâmpinată de atâţia oameni. Era mama ei, Maria, şi fosta soacră Vira, o prietenă apropiată cu soţul ei, sora mai mare cu nepoata şi întregul său mic colegiu.
Toţi vroiau să ţină copilaşul în braţe. Toţi le ureau sănătate mamei şi bebeluşului. Când copilul fu adus acasă, fosta soacră îl luă în braţe, îl privi, zâmbi şi plânse, apoi şoptă:
Să fie Andrei.
Credea că Valeria nu va auzi, dar ea auzi. Se apropie, îl ridică şi spuse:
Nul vom numi Andrei, îl vom chema Ionuţ.
Fosta soacră şi mama respira o uşurare: totul era în ordine.
Au trecut douăzeci de ani. În 2010, Ion era student la anul al IIIlea la Institutul Tehnic. Acasă, două surori mai mici creşteau sub grija lui, pe care le iubea cu toată inima. Când erau mici, el ajuta pe mama, devenind o adevărată bonă.
Valeria se căsătorise de cinci ani, după venirea lui Ion. Soţul ei deveni un tată vitreg blând, aproape de fiul lor, şi un tată pentru cele două fete.
Ion îl iubea pe Valeria, dar în inima lui nu găsea loc pentru micuţul său. Momentul când, din disperare, ameninţă să lase nounăscutul la spital dacă ar semăna cu fostul, îl încăpăţânează să nul amintească.
Andrei şi Ioana se despărţiseră după cinci ani. Ioana şi fiica ei plecară în străinătate. Andrei se căsătorise a doua oară, trăind decent, şi uneori se întâlnea cu fiul său Ion.
Valeria nu îi mai făcea piedică, dar faţă de fostul ei soţ, nu mai simţea nimic. Singurul bărbat căruia îi aparţinea inima era tatăl biologic al lui Ion, Ionuţ.
Mulţumesc, dragi cititori, pentru aprecieri şi comentarii! Lectură plăcută.
