Aruncă-l afară. Am găsit motanul vecinilor sub zăpadă, iar stăpâna a refuzat să-l salveze
Întotdeauna am fost puțin rezervat față de motanul vecinei mele, cu toate că nu am nimic împotriva pisicilor în general. Dar acest motan uriaș și tupeist, pe nume Muri, mi-a întins la un moment dat răbdarea la maxim.
Povestea de față e una despre cât de important este să rămâi om, indiferent de împrejurări.
În vara aceea, motanul Muri, al vecinei tanti Ioana, se obișnuise să-și facă nevoile exact în straturile mele de la grădină. Nu de puține ori l-am prins în mica mea grădină, scurmând de zor ca un arheolog preocupat de o descoperire istorică. Mă repezeam la el, strigam, dar motanul nu se sinchisea deloc și o zbughea calm printre tufe. Casa de la țară, moștenire de la bunica, nu era mare, dar era solidă și așezată excelent, la marginea satului, la doar câțiva kilometri de Chișinău.
Dacă mergeai câteva case mai încolo, te afundai deja în satul autentic, cu gâște pe uliță și miros de fân reavăn. Dar dacă mergeai pe jos până la stația de autobuz, orașul era doar la o aruncătură de băț. În copilărie, veneam cu drag aici. După ce bunica n-a mai fost, tot reveneam în weekend-uri: aduceam prieteni, făceam focul la baie, prăjeam frigărui, mergeam la cules de fructe de pădure. În păduricea apropiată, în nici o oră strângeam ciuperci pentru o tigaie serioasă. Liniște, aer curat, spațiu tot ce-ți dorești după aglomerația orașului. Aici locuia și verișoara mea, Leontina, fata fratelui mamei mele, tanti Aneta. Mereu am fost apropiați. Grădină, râu, nu aveam timp să ne plictisim.
Eu plantam câteva rânduri cu ridichi și verdețuri, iar pe altă parte ceapă verde. Grădinuță mică, dar a mea! Și, firește, fix acolo trebuia să-și facă nevoile motanul Muri. M-am dus la tanti Ioana să mă plâng, dar ea a ridicat din umeri: “Da ce vrei să-i fac? Să-l păzesc ca pe ouă? Dă cu ceva după el dacă nu-l prinzi!”
Explicația atitudinii reci era simplă: Muri fusese al soțului ei răposat, domnul Gheorghe. Tanti Ioana mereu a zis că nu-i trebuie pisici, doar câinii sunt sufletul ei. Dar după moartea soțului, motanul a rămas cu ea, de nevoie.
Muri nu avea nevoie de nimeni. Prindea șoareci ca nimeni altul și, din câte spuneau vecinii, chiar și pește din râu. Când trăia domnul Gheorghe, îl urma la pescuit ca un cățel. Motanului îi trebuia doar un acoperiș și o sobă caldă, să treacă de vreme rea sau ger.
Așa că mi-a fost clar că trebuie să-l fac să înceteze. Am încercat totul: vorbe bune, ba chiar i-am adus bucăți de pește din oraș, dar nu l-a interesat nimic. Ori îl goneam cu apă rece din furtun, ori ieșeam la pândă cu fluierul, ca un arbitru pe stadion, și alergam după el printre straturi. Când oboseam, stăteam pe jos și râdeam de mine, amintindu-mi cum motanul sărea peste gard și mă fulgera cu o privire plină de reproș, ca și când mi-ar fi zis “Așa nu e corect, ce faci tu?”.
Tanti Ioana se uita la tot ce făceam, din grădina ei, și râdea pe ascuns. Mai ales că, în sfârșit, i se împlinise dorința: fiica ei îi adusese o cățelușă de talie mică, Dora, și poate domoli dorul de animale altfel decât cu motanul acesta neastâmpărat. Problema grădinii am rezolvat-o simplu: am adus trei saci de rumeguș și i-am pus într-un colț de grădină unde crestea urzica.
Muri a fost încântat și de atunci a excavat doar acolo. Am oftat ușurat. Dar am observat că mă urmărea: din tufișuri, de pe acoperiș, prin gaură de gard. Într-o seară, când am deschis ușa să scot gunoiul, am simțit cum mă pătrund două ochi galbeni licărind în noapte. Am strigat atât de tare că sigur tot satul m-a auzit. Cu Muri eram mereu în gardă nimeni nu știa unde apare data viitoare.
Am locuit la țară până în toamnă, apoi am început facultatea la oraș și veneam doar la sfârșit de săptămână.
Într-o sâmbătă dimineață, am dat peste o moviliță acoperită de zăpadă la scara din spate. Era Muri. Motanul stătea, acoperit complet de omăt, cu gheață pe mustăți. Nu s-a mișcat, nu s-a uitat la mine, doar stătea gârbovit și cu capul în jos. L-am scuturat încet de zăpadă, dar nici nu a reacționat. Când i-am atins capul, a deschis gura fără să scoată vreun sunet, încercând să miaune fără să poată scoate o suflare caldă.
L-am luat imediat în casă. L-am învelit într-o pătură, i-am dezghețat boticul cu un prosop cald. Nu se împotrivea, nu mai avea putere. L-am pus lângă sticle cu apă fierbinte și am fugit la tanti Ioana.
Dar ea mi-a zis fără pic de milă: El stă la șură de acum. În casă nu-l mai las, că mi-a murdărit peste tot de când o am pe Dora! Să nu-l mai văd în prag!. Se pare că Muri a început să se războiască cu cățelușa și să-și marcheze teritoriul, așa că tanti Ioana l-a dat afară, în șură.
Vara a rezistat, dar iarna, în șura rece, motanul era la un pas de pieire. Am încercat să o înduplec: A fost tovarășul lui moș Gheorghe, prinde șoareci, merită puțină milă! Dar mi-a răspuns sec: I-am pus boabe uscate într-o cratiță, să mănânce, zăpada are destul! Dacă nu-i place, să se ducă în lume! Aruncă-l la drum!
M-am întors acasă și am realizat că motanul venise la mine nu întâmplător. Simțea că la stăpână nu va primi ajutor, așa că a venit la cel care-i fusese “dușman” toată vara.
Am început să sun cunoscuți, poate voia cineva un motan. Niciun doritor. Verișoara Leontina m-a sfătuit să-l duc în grajd, la vite, că e mai cald ca afară, dar în casă nu putea, că deja aveau o pisică și-un motan.
Muri, după ce s-a încălzit, s-a ridicat din pătură, s-a plimbat încet prin odaie, s-a oprit în fața mea și m-a privit direct în ochi. Parcă știa că de mine depinde soarta lui. Am oftat și am sunat-o pe mama. Ea mereu a fost împotriva animalelor în apartament, dar, amintindu-și cât de bun fusese nea Gheorghe la suflet și cum ajuta pe toată lumea din sat, s-a muiat. Știa cât iubise moș Gheorghe motanul îi dădea mereu pește și Muri nu-l părăsea nici la fântână. Aproape i-au dat lacrimile la gândul că animalul, ajuns bătrân, nu mai are pe nimeni.
Atunci am avut certitudinea ce voi face.
Am cumpărat de la alimentara un cos de plastic cu mânere și am așezat grijuliu pe Muri în el. L-am dus la Chișinău. Pentru el începea o nouă viață.
