Oricine muncește va înțelege perfect bucuria aceea ciudată când, în sfârșit, îți vine ziua liberă și tocmai atunci, dis-de-dimineață, auzi soneria bubuind.
Nici nu m-am trezit bine că primul meu gând a fost, nu știu de ce, la un robinet defect. Am sărit ca arsă să verific dacă am vreo inundație, ținând cont că acum jumătate de an am fost la un pas să înec vecinii de la etajul de jos. Băile și bucătăria erau uscate, m-am liniștit cât de cât. Nu-i despre asta era vorba.
Soneria însă nu se mai oprea. M-am dus la ușă, buimacă, și când am deschis, am văzut întâi câteva genți mari și abia apoi câteva persoane stând în spatele lor.
Vai, nici nu te-aș fi recunoscut pe stradă! mi-a spus o doamnă mai în vârstă, cu un aer ușor dubios. Nu știam dacă e o ironie sau un compliment.
Încercam din răsputeri să-mi amintesc cine ar putea fi femeia din fața mea…
Privirea mi-a căzut apoi pe tânărul cu ochi veseli care-mi întindea mâna și-mi zâmbea cu gura până la urechi. Mai în spate, o altă față, mai puțin cunoscută un tânăr care, slava Domnului, nu zicea nimic. Femeia însă nu vrea să-mi lase timp de respirație:
Ei, ce ne ții în hol? Hai, dă-ne voie înăuntru!
Îmi cer scuze, dar… cum adică să intrați?
Nu l-ai recunoscut pe unchiul tău? Eu te-am crescut pe jumătate! Iar el (face semn spre băiat), e vărul tău Mitruț! L-au primit la universitate aici, la Chișinău, dar n-are unde înnopta, așa că am hotărât că stă la tine. Îi cumpărăm noi un pat mai târziu, rezolvăm noi. Ți-am adus și niște dulciuri de la țară! N-a dat taică-tău un telefon?
Nu, nu m-a sunat… Probabil n-a avut timp, s-or descurca bătrânii! Cum adică s-o descurcați? Să stea aici?
Așa e, îl iei și tu sub aripa ta, că știi cum e să fii într-un oraș mare și străin! Să-l iau eu sub aripa mea? Dar vine logodnicul meu pe la mine, n-am cum să-l cazez și pe altcineva! Lasă că ne descurcăm, aranjăm cumva… Nu vreau să aud de cumva. Există cămine de studenți, m-au ținut și pe mine acolo pe vremuri. Cămin? Vai, nu-i bun căminul!
Rudele deja începuseră să se foiască, să tragă bagajele în sufragerie, dar le-am oprit în prag. Mi-am dat seama rapid că dacă gențile treceau de hol, n-aveam să-i mai scot de acolo cu una cu două. I-am rugat să îmi dea cinci minute, l-am luat pe văr și l-am dus direct la cămin, unde era deja înscris.
Mi s-a răspuns cu vorbe grele: că-s egoistă, că mă gândesc doar la mine, fețele zâmbitoare au dispărut instant, și după vreo jumătate de oră dispăruseră cu totul și rudele, și valizele.
Când am dat telefon acasă, să le povestesc părinților ce mi s-a întâmplat, mama s-a aprins și m-a certat că nu-mi pasă de familie și că românii întotdeauna își ajută rudeniile. Azi am adormit cu sufletul greu, întrebându-mă dacă nu cumva exagerez eu prea tare sau, pur și simplu, ăsta e prețul pentru liniștea mea într-o garsonieră de la Chișinău.
