Jurnal, 17 martie
Două surori… N-aș fi putut niciodată să cred că viața poate schimba un om atât de mult. Eu, Valentina, mereu am fost socotită norocoasa familiei: frumoasă, împlinită, cu un job bun la Chișinău și un salariu decent în lei moldovenești. Sora mea mai mică, Catinca, din păcate, căzuse în patima băuturii. Când scriu aceste rânduri, încă mă bântuie imaginea ei la 32 de ani, mai bătrână la chip decât o femeie de 60. Subțire, fața umflată și vânătă, părul nespălat, încâlcit, privirea pierdută… Sufletul mi-e greu când mă gândesc la toate încercările zadarnice de a o ajuta: clinici scumpe la București, leacuri băbești prin satele Moldovei, slujbe și descântece, nimic n-a ajutat. I-am cumpărat un apartament modest în Chișinău pe numele meu, ca să nu-l piardă pentru un pahar. Dar, după câteva luni, în apartament mai rămăsese doar o saltea murdară, iar Catinca agoniza pe ea când am venit să-mi iau rămas bun; urma să plec la muncă în Italia.
Abia își putea ridica pleoapele grele și să vadă, prin geamul nespălat, silueta mea. În colțuri, sticle goale adunate de la alți bețivani din mahala. Cum să o las să moară singură? Ce m-ar fi mântuit pe urmă de mustrarea de conștiință? Atunci am decis să o duc la mătușa Ana, sora mamei, undeva într-un sat din nordul Moldovei. N-o văzusem de ani buni, țineam minte doar cum venea odată cu traista plină: dulceață, mere mirositoare și ciuperci uscate. Am rugat un vecin cu o Dacie veche să mă ajute: am învelit-o pe Catinca într-o pătură și am pus-o pe bancheta din spate.
Satul, Văleni, era mic cât să-l străbați într-o singură privire: patru case locuite. Mătușa Ana, la cei 68 de ani ai ei, era încă energică. Când ne-a văzut, a deschis larg poarta. Am pus-o pe Catinca în patul mătușii. M-am așezat la masă, am lăsat o sumă de lei pe fața de masă și cheia apartamentului, gândind că nu știu dacă mă voi mai întoarce cândva, dar vreau să știu că are cine să-i facă o cruce. La ceai n-am mai stat. M-am grăbit să plec.
Mătușa, cu mult calm, s-a uitat la Catinca, a văzut că încă respiră, apoi s-a apucat de treabă: a pus apă la fiert în samovar, a adunat din săculeți de pânză ierburi uscate de pe dealurile satului, niște măceșe, le-a pus toate în termos și le-a lăsat la infuzat sub capac. Zile și nopți, mătușa Ana a hrănit-o pe Catinca cu lingurița din acele ceaiuri cu miere, jumătate forțat, la fiecare jumătate de oră. Trei zile la rând. Din ziua a patra, i-a dat lapte proaspăt de la capra ei, Maricica, tot cu lingurița. Până și găini avea, doar șapte, dar n-a ezitat să taie două pentru supe calde pentru nepoata aflată la capăt de drum.
După o lună, Catinca a căpătat putere să stea în șezut în pat. Mătușa Ana a început s-o ducă cu săniuța la baia din fundul grădinii, iarna deja venise. O îmbrăca bine, o înfășura cu șalul cel gros și o spăla la aburi cu decocturi de plante. Îi pieptăna apoi părul, care ajunsese să miroasă frumos, a fân proaspăt, a vară. Toată dragostea și grija pe care n-a avut cui să le dea mătușa în ani, le-a pus în fiecare linguriță de ceai și în fiecare îmbrățișare. Dacă nici clinicile și nici vrăjitoarele Chișinăului n-au ajutat-o pe Catinca, a reușit mătușa Ana, cu răbdare de sfântă.
Catinca s-a însănătoșit. Laptele dulce de la capra Maricica, ouăle proaspete, legumele din grădină și aerul curat au făcut o minune. Chipul i s-a rumenit, ochii albaștri au început să strălucească, părul i-a devenit mătăsos. A pornit, încet, să ajute la toate prin gospodărie: și la muls, și la strâns ouă. Mâncarea era simplă, dar cu gust și cu rost, toate din grija pământului lucrat de mâini harnice.
Viața ei veche a rămas undeva departe. Catinca a început să vadă din nou frumusețea zorilor, să simtă mirosul proaspăt al ierbii, să urmărească norii plimbându-se pe cer, să admire florile răsărinde din grădină. La marginea râulețului satului, o rață sălbatică a scos pui, iar Catinca se ducea zilnic să-i hrănească cu firimituri. Avea să descopere și un har moștenit de la mama: mătușa Ana a învățat-o să croșeteze. La început mici șervete, apoi, după ce au mers la piață la Bălți și au cumpărat multă lână, a început să facă șaluri mari, moi, cu modele uimitoare.
Oamenii din oraș, apoi chiar și din Galați, au început să îi ceară șaluri croșetate manual. Catinca a început să câștige bani buni. Peste trei ani, fiind din nou tânără și frumoasă, cu ochii plini de viață, a cumpărat un căsuț modest, dar cochet, într-un orășel la Marea Neagră, punând banii ei și economiile mătușii. Diminețile, capra Maricica, adusă special de Valentina cu o dubă, rupea merele coapte de pe crengile cele de jos ale unui măr și privea liniștit spre mare. Iar pe plajă, Catinca și mătușa Ana înotau în apă caldă, râzând ca două fete tinere.
Cel mai frumos lucru în toată această poveste? Pentru Catinca, viața a început din nou… și știu cu inima curată că totul e adevărat.
