Când călăreții s-au apropiat, câinele și-a ridicat capul, privindu-i cu niște ochi plini de atâta durere, că inima fetei a stat în loc, iar lacrimile i-au dat năvală…
Mioara a pus căpăstrul pe capul iepei și a scos-o din boxă. După ce a strâns nodul căpăstrului de cârligul din culoarul grajdului, fata a admirat iapa.
De culoare neagră ca pana, cu șosete albe, drepte, pe toate cele patru picioare subțiri, Valahia era visul multor călăreți.
Luând o perie în mână, a început s-o curețe, lăudând-o neîncetat. Valahia se foi neliniștită dintr-un picior în altul, ridica și capul, ascultând atentă.
Mioara a mângâiat-o blând pe gât, neînțelegând ce se întâmplă cu ea:
— Ce s-a întâmplat, Valico? Ce te frământă?
— Vorbești cu calul? — o întrebă grăjdarul care se apropiase.
— Unchiule Vasile, azi face ceva ciudat, — Mioara continua să mângâie gâtul lucios al iepei. — A venit acum o lună, și niciodată până acum nu s-a purtat așa…
— Are o neliniște, — remarcă bătrânul, aruncând o privire experimentată asupra iepei. — Ce minunată e!
— Și temperamentul e deosebit, — confirmă Mioara. — E dresată perfect, tot nu înțeleg cum a putut fosta stăpână să se despartă de un cal așa bun.
— Atunci are un cusur ascuns, — spuse Vasile gânditor.
— N-are niciun cusur! — sări imediat Mioara în apărarea favoritei.
Valahia clătină din cap, de parcă ar fi confirmat cuvintele stăpânei.
— Ia uite, s-a supărat, — zâmbi Vasile, îndreptându-se spre treburile lui.
După ce a înșeuat-o, Mioara a scos Valahia din grajd. Iapa asculta cu atenție sunetele din jur, privind încruntată spre drumul ce ducea spre pădure.
— Chiar acolo mergem azi, — observând încotro se uită calul, spuse Mioara. — Pe teren te porți minunat, e timpul să cunoști natura noastră.
Mioara s-a urcat sprintenă în șa și, strângând hățurile, a îndreptat iapa spre pădure…
În acea dimineață de iunie nu era încă arșiță, și era plăcut să călărești prin răcoare. Valahia mergea ascultătoare acolo unde o îndruma călăreața. Din când în când se oprea și asculta cu atenție sunetele pădurii.
Dând iapa în trap, Mioara a luat-o pe poteca pe care obișnuia să călărească pe Grădinar.
Fata și-a amintit cum acum două luni calul ei primise un diagnostic nefavorabil, și fusese nevoită să se despartă de credinciosul prieten. Fusese trimis la o fermă în sat, unde aerul era mai curat și accesele de tuse îi erau mult mai rare.
Pentru concursuri avea nevoie de un cal, și ea și antrenoarea au început să caute o variantă potrivită. Căutările s-au încheiat în ziua în care Mioara a văzut Valahia la un club din Chișinău și, călărind-o, a înțeles că e calul potrivit.
Iapa era perfect dresată și cu un caracter blând. Clubul ecvestru a alocat fondurile, iar Valahia și-a schimbat casa.
Acum, amintindu-și momentul achiziției, Mioara și-a adus aminte cât de ciudat se purtase fosta stăpână. Se grăbea să încheie tranzacția, de parcă voia să scape cât mai repede de Valahia.
Ce se întâmplase? De ce vânduse stăpâna un cal atât de frumos?
Valahia s-a oprit brusc. Mioara abia a reușit să se țină în șa, atât de adâncită fusese în gânduri. Iapa a rămas locului, și oricât ar fi încercat călăreața s-o împungă cu pintenii, nu s-a mișcat.
— De ce nu vrei să mergi înainte?
Valahia a pufnit ușor, continuând să stea nemișcată. Și-a întors puțin capul, privind spre dreapta.
Mioara s-a uitat și ea în acea direcție, dar n-a văzut decât iarbă și copaci. Ce putea să atragă atenția calului?
— Vrei să mergem încolo? — Mioara a slăbit hățurile, lăsând Valahia să aleagă direcția. — Fie cum vrei tu…
Valahia a ieșit de pe potecă și s-a îndreptat pas cu pas spre locul de unde se auzea un piuit abia perceptibil, pe care curând l-a auzit și Mioara.
Calul s-a oprit lângă un mesteacăn. Pe iarbă era o cutie, apăsată deasupra cu crengi groase. Din cutie venea un piuit.
Mioara a sărit repede jos de pe cal. A dat crengile la o parte și a deschis cutia. Înăuntru erau trei pui de pisică, abia cu ochii deschiși. Miorlăiau jalnic, chemând mama pisică de care fuseseră despărțiți atât de crud.
Mioara a simțit cum un val de indignare o cuprinde:
— Cum poți să fii atât de crud?! — fata a ridicat cutia și s-a apropiat de cal. — Valico, repede acasă!
*****
— Incredibil! — exclamă Irina, antrenoarea Mioarei.
— Valico m-a dus drept la cutie, — încheie Mioara povestea.
Adusese grăbită pisoii la club, la veterinarul local. Pui erau sănătoși, și pentru doi dintre ei se găsiseră deja stăpâni. Pe al treilea l-a luat Mioara.
Pisoiul negru cu labe albe o fermecase prin asemănarea cu Valahia. De îndată ce vor mai crește, vor pleca fiecare la casa lui.
— Valahia e un cal nobil! — spuse Irina cu admirație. — Oamenii trec pe lângă, dar calul nu.
Între timp, Mioara și Valahia s-au aruncat cu capul în pregătirea pentru concursurile viitoare. Clubul aștepta rezultate înalte de la pereche.
Pregătirile consumau mult timp, și perecca se antrena mereu pe teren. În iulie, au concurat cu succes la competițiile locale, ocupând locul doi la premiul mediu.
În august, au avut loc concursurile județene în județul vecin, de unde s-au întors cu victorie. În față îi aștepta startul în capitală, pentru care au început pregătirile riguroase.
— Mioara, te aștept pe teren peste patruzeci de minute, — spuse Irina, aruncând o privire în grajd.
Valahia stătea în culoar și se foia nervoasă dintr-un picior în altul. Iapa tresărea din tot corpul, iar nechezatul ei puternic răsuna în tot împrejurimile.
— Liniște! Liniște! — încerca Mioara s-o calmeze.
— Ce e cu ea? — întrebă antrenoarea îngrijorată, nemaivăzând Valahia într-o asemenea stare.
— Exact așa se purta în ziua când am găsit pisoii în pădure, — răspunse fata.
— Du-te cu ea afară din incinta clubului, poate s-a întâmplat ceva, — Irina privi în jur. — Ia-l și pe Vasile cu tine.
După douăzeci de minute, doi călăreți au ieșit de pe teritoriul clubului. Mioara i-a lăsat Valahiei libertatea de a fi ghid în această călătorie.
Au trecut de rândul de case de la marginea orașului și, ajungând pe drum, s-au îndreptat spre pădure.
Deodată, Valahia s-a întors brusc și s-a repezit de-a lungul drumului. Pe șosea treceau mașini, care claxonau, temându-se că pot ieși în cale.
— Ce toane să urmezi o iapă! — mormăi Vasile, neînțelegând ce sau pe cine caută.
— Mai bine verificăm ce o frământă pe Valico, decât să regretăm mai târziu… — Mioara nu mai termină.
Pe marginea drumului zăcea o ciobănească lovită de mașină. Când călăreții s-au apropiat, câinele și-a ridicat capul, privindu-i cu niște ochi plini de atâta durere, că inima fetei a stat în loc, iar lacrimile i-au dat năvală.
Găsiseră pricina neliniștii Valahiei…
Mioara a sărit de pe Valahia, continuând s-o laude. Tocmai evoluaseră la concursurile regionale în proba de dresaj la premiul mediu, iar fata era mulțumită de rezultat.
— O evoluție splendidă! — alergă la ele Irina.
— Valico simte muzica de minune! — răspunse Mioara cu entuziasm, ajustând scările. — E cel mai frumos cal din Univers!
— E un cal cu un mare cusur! — se auzi o voce ascuțită de femeie în spatele fetei.
Mioara se întoarse. Pe un cal roșcat ședea o femeie în frac, gata de concurs. Fața i se părea vag cunoscută…
— De ce spuneți așa? — răspunse Mioara pe un ton deloc prietenos. — Nu o cunoașteți deloc pe Valico! E un cal nobil…
— Cu cusur! — o întrerupse femeia. — Cunosc foarte bine această iapă!
— Fosta stăpână… — șopti Irina, recunoscând fosta proprietară a Valahiei.
— Cum puteți vorbi așa despre ea?! — Mioara nu era deloc de acord.
— În anul cât am avut-o, mi-a adus acasă mai mulți câini și pisici fără stăpân, — scuipă cuvintele femeia. — Doi stăpâni anteriori au renunțat la ea tocmai din această cauză, după cum am aflat…
— Pur și simplu n-ați reușit să înțelegeți cât de nobilă e această iapă! — o contrazise Irina. — Asta nu se numește cusur, ci noblețe!
La Mioara alergă ciobăneasca, dând prietenește din coadă și privind-o pe stăpână cu ochi devotați.
Grivei era exact câinele pe care Valahia îl ajutase anul trecut. Căutările stăpânului ciobănescului nu dăduseră rezultate, și Mioara hotărâse să-l păstreze.
Acasă îi aștepta pisoiul negru cu labe albe, acum mai mare, pe care Mioara îl numise Nori.
Vasile devenise mândrul stăpân al unui cățeluș pe care Mioara și Valahia îl găsiseră toamna trecută.
Irina avea acum o pisică tricoloră, adusă de la concursurile trecute.
Și încă trei câini și patru pisici, salvate de Valahia, cărora li se găsiseră stăpâni. Și toate astea se numesc „cusur”?
— Poate cusurul e în dumneavoastră… — aruncând o privire rece femeii, Mioara a condus Valahia departe de fosta stăpână.
În acea zi, Mioara și Valahia au ocupat locul întâi. Întorcându-se seara acasă de la concurs, Irina și Mioara au auzit cum iapa lovește cu copita în podeaua căruței de transport, clar cu intenția de a le atrage atenția.
Oprind mașina, au deschis repede ușa căruței. Valahia le-a răspuns cu un nechezat puternic. Cuiva îi trebuia urgent ajutor…
