Mărcela Văleanu plecă la muncă mai devreme decât de obicei. În weekenduri tinerii lăsau deseori gunoaie pe aleile cartierului, așa că femeia ajunse la curtea blocului la ora patru dimineața, să poată termina totul la timp. Curățitoare de curte era de zeci de ani și viața ei fusese altădată cu totul diferită.
Cu mătura în mână, Mărcela își aminti de fiul ei drag, pe care-l adusese pe lume la treizecicinci de ani. Niciun bărbat nu ia fost alături, așa că se dedică copilului. Sorin, micuțul meu, nu am auzit niciun cuvânt de susînjos din partea tatălui tău, îşi spunea adesea. Băiatul era deștept și frumos; îl deranja însă faptul că zona în care locuiau nu-i plăcea.
Mămico, când voi crește, o să fiu un bărbat de temut! striga el cu mândrie.
Desigur, fiule, cum să nu fii, îi răspundea mama, încurajândul.
Când Sorin împlină șaisprezece ani, părăsește casa și se mută întrun cămin de studenți din apropierea Liceului Tehnic din Iași. Mărcela nu se bucura săși vadă fiul atât de departe, însă el promitea să vină mai des. La început își ținea cuvântul, dar apoi a apărut o iubită și amintirile despre căminul natal au devenit tot mai rare. Întrodată, Sorin se întoarse pentru totdeauna, anunțând că este grav bolnav. Mărcela nu înțelegea de ce viața le aruncase atât de grele încercări.
Doctorul recomandă tratament la o clinică din Brașov, dar costurile erau de sute de mii de lei. Fără să ezite, mama, îndurerată, vinde apartamentul pe care îl deținea de ani de zile. Întro noapte, un telefon o tulbură:
Fiul dumneavoastră nu mai este dintre noi! anunță medicul.
Mărcela nu mai găsea rost în viață fără fiul său scump.
Întro dimineață, ca de obicei, se apucă de curățenie. Pe când trecea pe lângă un parc, un bărbat cu câinele său, un ciobănesc pe nume Vasile, o salută:
Bună dimineața!
Bună dimineața! De ce ești atât de devreme? răspunse Mărcela.
Stăcând acasă mie plictisitor, așa că ies să plimb câinele și să vorbesc cu cineva, spuse Vasile, un văduv singuratic. Mărcela se simţi puţin jenată de atenţia lui.
Bine, nu te deranjez, zise el şi continuă să se plimbe.
În timp ce ridica gunoaiele, observă pe o bancă un telefon uitat. În jur nu era nimeni. O ia în mână, îl aprinde și pe ecran apar fotografii. Cineva probabil a făcut poze și a uitat aparatul. Dacă se uită mai bine, vedea chipul fiului ei. O lacrimă i se cernă pe obraz.
Sorin! Sorinul meu! începu să scuipe.
Telefonul începu să sune. Mărcela, confuză, ridică receptorul:
Alo! Alo! Acesta este telefonul meu, pot săl iau înapoi? spuse o voce feminină.
Desigur. Lam găsit pe o bancă din parc. Puteți veni la adresa asta, îi răspunse Mărcela, rostind adresa blocului său.
Fata care căuta telefonul era Oana. Când a ajuns, la ușă a apărut un tânăr cu părul ciufulit.
De unde aveți poze cu fiul meu pe telefon? întrebă Mărcela.
Elele? ezită Oana.
Băiatul intră în apartament.
Sorin! exclamă Mărcela și căzu inconștientă.
Tânărul se repezi spre ea:
Ce sa întâmplat?
Probabil teaconfundat cu altcineva. Sună o ambulansă, răspunse Oana.
După cincisprezece minute medicii o treziră. Odată ce au plecat, Mărcela aflată cum ajunseseră pozele pe telefon, își revărsă din nou lacrimile.
Măcoceţi? Cum au ajuns pozele cu Sorin pe telefonul meu? întrebă ea, abia reținânduși emoţia.
Mă numesc Oana. Am cunoscut pe fiul dumneavoastră cândva. Dar ma lăsat când a aflat că sunt însărcinată, spuse ea cu un oftat greoi.
Lasăt? Nu atacunta? Nauinaclabitepadenreci**, protestă Mărcela.
Neceoacăupăsccc , respinse Oana, explicând: Am fost împreună câteva luni. Când iam spus că aștept un copil, el a dispărut. Am crezut că sa fatuzite.
Nu, Ana. Acum înţeleg de ce sa întâmplat așa. Fiul meu era foarte bolnav. Nu voia să fie o povară pentru nimeni, nici pentru tine. Sorin nuamai fost cu noi de ani de zile, spuse Mărcela, iar lacrimile îi curgeau din nou.
Oana rămase fără cuvinte.
Cum adică nulmaieacumacă?, întrebă, nedumerită.
A plecat din viața noastră. Am vândut apartamentul ca sălajut, dar nu a fost de ajuns. Nu am reuşit să-.
Acum înţeleg. Vroia să - spuse Oana, privind înapoi la tânărul care încă stătea lângă ușă.
Eugen, vino aici! strigă Oana.
Eugen intră în încăpere.
Da, mamă? întrebă el.
Eugen, îţi aminteşti când ţiam spus că tatăl tău nea părăsit? Se pare că am greșit. El a murit de boală înainte să tenăştoască. Iar aceasta e bunica ta, zise Oana, întorcânduse spre Mărcela.
Mărcela se cutremură de emoție, iar privirea i se încălzi când o privi pe nepotul ei.
Bunico, spuse Eugen cu timiditate.
Fiule, vino sămă- o strânse în braţe pe copilul său.
Oana zâmbi:
Poate vă mutaţi la noi? Avem mult loc și neam bucura săva-`
Nu, Ana, îmi place cartierul meu. Dar voi fi mereu binevenită săAstfel, Mărcela înţelegea că iubirea şi sprijinul celor dragi pot umple golurile inimii, chiar şi după pierderi dureroase.
