11 aprilie
Azi a fost una din acele zile când totul părea predictibil, cel puțin până la un anumit moment. Eram la birou, cufundată printre hârtii, facturi și dosare ce trebuiau analizate și puse în ordine pentru sfârșitul lunii. Liniștea din sediu era spartă doar din când în când de voci joase din încăperea alăturată și de tastele colegilor. Soarele de aprilie se strecura stingher printre jaluzele, așezând pe biroul meu urme calde, ca niște semne de întrebare.
Am tresărit când a sunat brusc telefonul. Pe ecran scria Mama. Am ridicat rapid sprâncenele mama mă suna de obicei seara, niciodată la ora asta. M-am gândit că s-a întâmplat ceva grav.
Mara, poți veni repede acasă? vocea mamei tremura, și am simțit că o neliniște mă cuprinde pe interior.
Ce s-a întâmplat? Ești bine? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul, deși deja mă frământa neliniștea.
Sunt bine, dar trebuie să vorbim, e urgent.
Am privit grămada de dosare de pe birou. Ziua nu era nici pe departe terminată, dar vorba mamei nu lăsa loc de refuz.
Bine, ajung în cel mult o oră, am zis. E ceva ce trebuie să aduc cu mine?
Doar vino, te rog, mi-a răspuns scurt.
M-am ridicat aproape alergând, am adunat dosarele, mi-am pus telefonul și portofelul în geantă, am luat geaca și am bătut la ușa șefului. Din fericire, el a înțeles imediat situația și mi-a dat voie să plec. Am comandat rapid un taxi și, așteptând la ieșire, am încercat să-mi liniștesc gândurile.
În taxi, Chișinăul se derula ca un film pe geam: blocuri cenușii, magazine cu vitrine colorate, câteva grădinițe acoperite de verdele crud al primăverii. Nu mai vedeam însă nimic. Încercam să nu-mi las mintea să o ia razna, dar, oricât încercam, mă întrebam dacă s-a întâmplat ceva cu mama, cu verișoara Olga sau, poate, cu cineva dintre rudele din sat.
Când am ajuns în fața blocului nostru din sectorul Botanica, am plătit șoferului 110 lei moldovenești și am urcat repede cele patru etaje. Am vrut să bag cheia în ușă, dar mama mi-a deschis înainte, aproape smulgându-mă de pe hol.
Of, bine că ai venit! Hai repede în sufragerie, mi-a zis, trăgându-mă ușor de mână.
Înăuntru, m-a izbit mirosul cozonacului cu nucă, semn sigur că e o ocazie, deși totul părea pe fugă și neliniștit. Am intrat în sufragerie, iar acolo… L-am văzut pe Ionel băiatul doamnei Valentina, prietena mamei din copilărie. De când mă știu, acesta mi-a părut mereu stângaci, blând, dar cumva inadecvat pentru gusturile mele. Acum stătea îmbujorat la masă, strângând nervos o cană de ceai.
Lângă el, doamna Valentina avea ochii atât de luminoși, de parcă ar fi așteptat deja să înceapă hora miresei.
Bună, Mara, mi-a spus Ionel, ridicându-se penibil.
Bună, am răspuns și eu, trăgându-mă instinctiv mai aproape de ușă.
Mama tot aranja șervetele pe masă ca să-și ascundă emoțiile.
Draga mea, ne-am gândit cu Valentina… Sunteți oameni maturi, vă știți de mici a început ea.
Și? am întrebat direct, privind-o în ochi și simțind cum iritarea crește.
Doamna Valentina n-a mai rezistat:
Ionele, e băiat bun, are job, apartament, părinți cu capul pe umeri, ce să-i mai trebuiască unei fete?
Mama a murmurat: Ne-am gândit că, dacă tot vă știți, poate stați la povești, să vă vedeți altfel
Nu-mi venea să cred! Încă o încercare de măritiș programat. M-am forțat să-mi păstrez calmul.
Mamă, înțeleg că-ți faci griji pentru mine, dar viața mea personală e alegerea mea, am spus, încercând să nu sune agresiv.
Ionel, vizibil stânjenit, a încercat să zâmbească.
Poate totuși stăm un pic de vorbă N-ai nimic de pierdut. Da, mă știi altfel acum, alt om și tu ești o femeie frumoasă…
E cam târziu pentru așa discuții, i-am răspuns, privind direct spre el. N-am simțit niciodată nimic și nu pot forța ceva artificial.
Ionel s-a retras și mai mult în scaunul lui, iar mama a început să protesteze, dar i-am tăiat-o scurt:
Mamă, te rog, nu mă pune în situații penibile. Viața mea nu e un proiect de familie. Am de muncă!
Am luat geanta și am ieșit cât am putut de calm din apartament, deși în mine era deja un vârtej de furie și epuizare. Am traversat în pas grăbit un mic parc din preajmă. Copiii alergau, bătrânii povesteau știri de la televizor, iar câteva tinere râdeau și-și făceau selfieuri. Mi-am găsit un loc pe o bancă acoperită încă de picuri de ploaie, deconectându-mă de la povestea eșuată a întâlnirii orchestrate.
Telefonul a vibrat. Era mama din nou.
Mara, de ce-ai fugit așa? a întrebat ea, cu voce ușor supărată și rănită.
Mamă, eu nu pot să mă mărit cu Ionel doar pentru că tu și tanti Valentina vă știți de o viață. Nu funcționează așa.
Eu doar voiam să vă cunoașteți mai bine, n-am zis nimic de nuntă!
E băiat de treabă, nu zic nu. Dar nu mă pot forța să simt ceva doar ca să-ți fac pe plac. Am nevoie să aleg, nu să fiu aleasă de prietenele tale.
Dar trei ani tot singură ești, nici nu ieși, nici nu cunoști pe nimeni. Cum să nu mă gândesc?
Pentru că am ales să mă dedic muncii și să trăiesc așa cum îmi place mie, i-am spus, privind la copiii care alergau printre bălțile apărute după ploaie. Când o să fie potrivit, voi alege eu. Nu vreau o poveste doar ca să bifez ceva pe lista altcuiva.
S-a făcut liniște la telefon. După un mic oftat, vocea ei s-a înmuiat.
Bine ai dreptate, poate am exagerat. Îmi fac griji că dacă nu ne mai avem unii pe alții, rămâi singură.
Nu voi fi singură, mamă, i-am zis și a fost adevărat. Dar, te rog, promite-mi că data viitoare nu mă mai pui în așa posturi.
Promit, a răspuns ea, și am simțit din tonul ei că zâmbește. Doar să nu uiți să-mi spui dacă te îndrăgostești cu adevărat.
Nu uit, mamă, am răspuns și am închis.
După câteva zile, m-am aruncat în treabă cu toată energia. În agenție, pregăteam un proiect nou cu o echipă de oameni energici, plini de idei. Lucram mult și plecam ultimul din birou. Noaptea, totuși, mă bântuiau gânduri despre cearta cu mama, despre Ionel, despre privirea lungă a tanti Valentinei. Nu aveam regrete, dar simțeam un gust amar.
Vineri seara, deschizând mailul, am găsit invitația unui coleg la ziua lui: O să fie vesel, vino să cunoști oameni faini! M-am tot codit, apoi m-am decis: De ce nu?
Petrecerea era într-o ceainărie mică din centrul istoric Mobilă rustică, lumini calde, oameni care râdeau și povesteau la mese. L-am recunoscut pe sărbătorit, care m-a întâmpinat cu o îmbrățișare:
Mara, mă bucur că ai venit!
M-a condus la o masă unde lumea râdea fără rețineri. M-am așezat și, după câteva minute, lângă mine s-a așezat un tip deschis, cu ochi sinceri:
Eu sunt Victor, coleg cu Andreea. Am văzut că ești nouă pe la proiectul cu Avantex.
Da, am zâmbit. Eu coordonez partea de implementare.
Am început să discutăm fără efort despre muncă, despre cât de haotică e uneori viața de birou, dar și despre cărți, vacanțe, cum se schimbă Chișinăul primăvara. După o vreme a propus:
Hai afară puțin, aici nu mai auzi nimic.
Pe terasă era răcoare plăcută. Am vorbit minute în șir despre locuri de vizitat, despre cât de relaxant era un weekend la Orheiul Vechi și cât de mult contează să ai pe cineva alături cu care să râzi liber. Victor era dezinvolt, empatic E prima dată când chiar simțeam că mă ascultă cineva, fără judecată, fără interese ascunse.
Poate bem o cafea împreună zilele astea? a întrebat când ne-am întors.
Să vedem, am zâmbit eu, dar, spre surprinderea mea, chiar voiam să spun da.
Când am ajuns acasă, încă zâmbitoare, mama m-a sunat din nou, cu o voce reținută de teamă, dar și curioasă.
Ce faci, Mara? Cum a fost seara?
Foarte bine, am fost la o petrecere, am cunoscut pe cineva, mamă.
Îmi povestești?
E simplu, mamă: nu m-a combinat nimeni, nu mă mărită nici o verișoară, nimeni nu adună rudele pe ascuns. Am cunoscut pe cineva, și dacă va ieși ceva frumos, vei fi printre primele care află.
La capătul firului s-a lăsat liniștea. După câteva secunde i-am auzit zâmbetul:
Fii fericită, Mara, și nu uita dacă ai nevoie de o ureche, știi cine e mereu aici.
Știu, mamă, mereu.
Am pus telefonul pe măsuță și am privit pe fereastră. Luminile orașului pulsau cald, ca un curcubeu urban risipit peste blocuri. Am simțit în sfârșit că fiecare zi e a mea, că pot să trăiesc fără să mă forțez în tipare. E nevoie doar să ai răbdare cu drumul vieții și să nu te împingă nimeni în față, pe scena altei povești.
Simt că totul e la locul lui. Mâine începe o nouă zi, iar eu mă simt gata să-i dau voie să mă surprindă.
