Totul a început ca un plan obișnuit de concediu de vară. Eu și soția mea, cu mașina noastră de încredere, peste o mie de kilometri de parcurs într-o direcție, cu emoția acelei libertăți aparte care ne-a cucerit dintotdeauna la drumurile cu mașina: alegem ritmul cum vrem, opriri când și unde poftim, fără orar de tren, fără copii plângând dincolo de perete și fără zboruri amânate la infinit. Ne simțeam stăpâni peste vacanța noastră.
De data asta însă, am comis o naivitate am povestit despre planuri.
Era la o masă cu o gașcă pestriță, când, dintr-o prostie, am menționat că peste vreo două săptămâni plecăm spre litoral, cu mașina noastră.
Chiar? În ce perioadă? s-a interesat repede Nicu din fața mea, vizibil mai animat.
Nicu și Ruxandra nu erau prieteni apropiați, ci cunoscuți cu care ne mai întâlneam la diverse aniversări sau ieșiri.
Pe 15 plecăm, am răspuns eu, fără să intuiesc nimic suspect.
Și noi mergeam! a sărit Nicu, lăsând furculița pe masă. Avem concediu din 16, dar nu am găsit bilete de tren decente, doar la vagon cu miros de veceu. Mergeți și voi cu mașina voastră, luați-ne și pe noi! Punem și noi la benzină, facem drumul împreună, nu vă deranjăm, suntem cuminți.
M-am uitat la soția mea privirea ei era clară: un nu fără echivoc. Am bâiguit ceva cu mașina plină, cu ritmul nostru mai lent, cu opriri dese.
Hai, lasă, avem doar un troller! a insistat Nicu. Și la bani, ieșim toți mai bine. Motorina e aur acum, facem economie! Ne cunoaștem, nu-i ca și cum am fi străini
Am acceptat, deși cu strângere de inimă. Însă argumentul economiei de bani a cântărit, iar momentul stânjenitor al unui refuz m-a făcut moale. Exact slăbiciunea asta avea să ne coste două săptămâni.
Dacă vrei să nu ai necazuri, nu face bine pe gratis
Ne-am înțeles să ne vedem la bloc la 5 dimineața. Eu și soția eram gata la fix, portbagajul aranjat la milimetru: bagajele noastre, apă, ceva scule, pături. Nicu și Ruxandra au apărut după vreo 40 de minute.
Of, a făcut taxiul o oră pe drum, a spus Ruxandra scuturând din greu trollerul cam cât un frigider și vreo câteva pungi cu gustări.
Dar am zis, cât mai puține bagaje, mi-a scăpat.
Lasă, e fată, trebuie și să se schimbe, a râs Nicu.
Am mutat bagajele la nesfârșit, ca la un joc de tetris, să încapa și geamantănul lor.
După nici o oră, coșmarul a început. Ruxandrei i-a fost cald, am dat aerul la maxim. După zece minute, lui Nicu i-a fost frig. Muzica mea nu i-a mulțumit. Au urmat cereri de oprire: la toaleta de pe drum, la cafea, la întins picioarele, la fumat
Tot traseul meu gândit ca să ocolesc aglomerațiile n-a mai avut nicio valoare. Făceam opriri ca un maxi-taxi pe rută.
Cireașa de pe tort a venit la prima benzinărie.
Am băgat plin de motorină: total 650 lei. Când m-am întors la mașină, Nicu mesteca liniștit un sandviș.
Ne împărțim și la benzină, nu? întreb eu, adică așteptam să facă transfer.
Lasă, socotim la final, să nu tot numărăm mărunt, m-a tăiat el.
Mi-a picat prost, dar soția mi-a șoptit să las lucrurile așa, că la destinație or să achite. Tac și eu. Plătesc și taxele de autostradă, nimic, nici n-au întrebat cât costă.
Pe drum, au mâncat toată rezerva lor de sendvișuri, firimituri peste tot. De fiecare dată când le ceream să fie mai atenți, zâmbeau:
Eh, e mașină, se aspiră!
Am ajuns la mare azi-noapte, nu epuizați de drum, ci de companie.
Oricum mergeați cu mașina
Dimineața, resemnați, ne-am întâlnit toți în bucătăria mică a pensiunii. Am scos carnetul cu cheltuieli.
Bun, zic eu. Motorina face 1200, taxele 200, total 1400 de lei. Jumătate ar veni 700 de lei de cuplu.
Nicu aproape s-a înecat cu ceaiul, iar Ruxandra s-a uitat cu ochii mari la mine.
Cum adică șapte sute? Tu chiar vorbești serios? a zis ea.
Da. Așa am convenit: cheltuieli comune.
Nicu și-a lăsat cana jos și a răspuns:
Dar tu oricum mergeai la mare! Și tot băgai motorină. Noi doar am ocupat două locuri goale! Mașina ta oricum consuma, că erai și fără noi.
Stai puțin, am ridicat eu tonul. Am convenit de la început să împărțim tot. Am răbdat la bagaje, opriri, program dat peste cap, voi doar să compensați cheltuielile.
Ce mare lucru! a zis ea ofuscata. A fost veselie, am glumit, am povestit. Dacă spuneai de plată, luam BlaBlaCar!
Alt șofer vă dădea jos la prima firimitură și la mofturi, n-a mai rezistat soția mea.
Uite care-i treaba, a concluzionat Nicu. Îți dăm vreo mie simbolic, dar să plătim jumătate e ridicol. Noi avem buget limitat!
M-am ridicat.
Niciun ban nu mai vreau. Să considerați că v-am făcut cinste. Dar întoarcerea o faceți singuri!
Cum așa? s-a ridicat Nicu. Era vorba să ne întoarcem împreună, nu avem bilete!
Era vorba de plată la comun. Dacă nu s-a putut, drum bun!
O vacanță, două tabere
Următoarele zece zile abia dacă ne-am mai salutat, deși eram în același sat de vacanță. Ne-am intersectat de două ori pe plajă ne-au ignorat complet.
Cu o zi înainte de plecare, trezesc mesaj de la Nicu: Hai, nu fi încăpățânat! Îți dăm câte 300 de lei de om, doar ia-ne înapoi. Fără bilete, cu autocarul i se face rău Ruxandrei
N-am răspuns.
Noi ne-am strâns lucrurile, am verificat uleiul, am plecat liniștiți la răsărit. A fost prima dată după mult timp când drumul către casă a fost ce trebuie: muzica noastră, opriri când am vrut, liniște cât nu-mi puteam dori.
Mai târziu, am aflat că, printre prieteni, am devenit cel rău. Cică am lăsat prietenii în drum pentru niște sute de lei. Nicu și Ruxandra au ajuns acasă cu microbuzele, cu nervi și bani cheltuiți, și nu scapă nicio ocazie să ne bârfească.
Am câștigat însă o lecție valoroasă. Acum, la orice întrebare de genul: Ieșiți la munte? Ne luați și pe noi cu mașina?, răspund politicos, dar ferm: Iertați-mă, preferăm să călătorim noi doi.Acum, când cineva mă întreabă de ce nu mai luăm pasageri, dau doar din umeri și răspund cu un zâmbet: Pentru liniște plătesc oricât. Masa de seară la noi acasă are gust mai bun, drumurile nu-s grăbite să ajungă nicăieri, iar vacanțele au redevenit ce trebuiau să fie: mici evadări doar în doi, fără firimituri pe scaune și fără cântare la nota de plată.
Poate că-s cel rău în poveștile lor, dar în a mea, mi-am păstrat singura companie care chiar contează. Și, cine știe, poate la următoarea ieșire la mare, la răsărit, pe muzica noastră și cu geamurile deschise, ne vom aminti cu un râs bun de aventura când am învățat că nu kilometrii, ci oamenii din dreapta și liniștea fac drumul să merite. Restul… bagaje inutile.
