Soacra cu zâmbet de ghepard și suflet de vultur. Ea așteaptă momentul plecării noastre pentru a se instala în apartament.
Credeți-mă, e dureros să scriu aceste rânduri. Nu pentru că aș vrea să arunc cu noroi în cineva din familie, ci pentru că nu pot înțelege cum am ajuns aici: stau în bucătărie, strângând perna veche brodată la piept, și-i șoptesc soțului că, cel mai probabil, vom lăsa apartamentul… bisericii. Da, ați auzit bine — nu fiului, nu nepoților, ci lăcașului. Pentru că altfel, această locuință muncită cu sudoare, va ajunge la femeia care a intrat în viața noastră ca un hoț în miez de noapte — tăcută, sigură pe ea și cu un plan bine ticluit.
Mă numesc Viorica Popescu, am 67 de ani și locuiesc cu soțul meu în centrul Chișinăului, în apartamentul nostru spațios, cumpărat acum 22 de ani. Atunci am vândut casa de la țară, am pus deoparte ultimele economii și am apelat la un împrumut — fiecare metru al acestui apartament este impregnat de sudoare, temeri și speranțe. Am crescut un fiu, visând cum va aduce într-o zi acasă o mireasă — bună, deșteaptă, de încredere. O astfel de femeie care să intre nu doar în casă, ci și în inimă. Dar a fost altfel.
Acum cinci ani, Andrei — singurul nostru fiu — ne-a prezentat-o pe Irina. De atunci am simțit imediat: fata asta e străină. Nu prin fire, nu prin gusturi, nu prin priviri. Ci pe fond. Nu se potrivea. Simplă, zgomotoasă, cu un zâmbet arogant. Dar mai ales — privirea. În ochii ei nu era nici respect, nici sinceritate. Doar un calcul precis și o amabilitate prefăcută.
Andrei, ca hipnotizat, asculta fiecare cuvânt al ei. Vorbea — și el se înmuia. Ea i-a propus să se căsătorească — a luat-o alergând la Starea Civilă. La insistențele mele, că este prea devreme și că ar trebui să se cunoască mai bine, s-a supărat. A spus că o iubește. Iar eu… eu am tăcut. Nu voiam să-l pierd pe fiu.
După nuntă, au închiriat un apartament. Noi nu ne-am amestecat, i-am ajutat cât am putut — cu bani, alimente, cadouri. Însă cu fiecare vizită, Irina își permitea tot mai mult. Reproșuri, ironii, aluzii. Iar Andrei? Stătea și zâmbea. De parcă ar crede cu adevărat că soția lui este un trofeu.
Iar de Crăciunul trecut s-a întâmplat ceva ce încă mă sufocă. I-am invitat la cină. Am pregătit mâncărurile preferate ale fiului — rață cu mere, salată a la russe, plăcinte de casă. Voiam să fie ca acasă. Iar în timpul cinei, ca din întâmplare, am zis:
— Poate v-ați gândit la o locuință proprie? Cât sunteți tineri, se poate lua un credit ipotecar. Vă vom ajuta.
Irina, fără să se jeneze, a răspuns:
— De ce? Aveți deja un apartament. Oricum ne va rămâne nouă.
M-am simțit ca și cum un cuțit rece mi-ar fi străpuns inima. Mă uit la ea și văd nu o noră, nu viitoarea mamă a nepoților mei, ci un rechin cu ruj. Iar cel mai terifiant — Andrei nu a zis nimic. Nici un cuvânt! A făcut doar un gest nepăsător și a râs.
După plecarea lor, am stat mult timp cu Gheorghe, soțul meu, în bucătărie. El, de obicei calm și rezervat, a spus pentru prima dată în viață:
— Așa nu merge. Nu le datorăm nimic.
Și atunci am discutat pentru prima dată despre testament. Am hotărât: dacă lucrurile continuă așa, apartamentul va fi lăsat bisericii, lângă care am trăit aproape toată viața. Nu pentru că suntem răi. Ci pentru că nu vrem ca locul în care ne-am pus sufletul să ajungă la o femeie care, în loc de inimă, are un calculator.
Toată viața am visat să lăsăm fiului nostru o casă, unde să răsune râsul nepoților, unde să fie păstrate tradițiile familiei. Dar nu cu acest preț.
Mă gândesc: să-i spun lui Andrei totul direct? Dar dacă îi spun — voi distruge relația. Și dacă nu-i spun — voi trăi fiecare zi așteptând cum Irina își freacă mâinile așteptând plecarea noastră. Mă doare, mă deranjează.
Sper doar la un miracol — că el va vedea adevărul. Că va înțelege cine se joacă cu el. Dar cu fiecare zi, această speranță se stinge. El pare un băiat vrăjit de o femeie matură. Iar ea… se joacă cu el cum vrea.
Poate că cineva dintre voi a trecut printr-o situație asemănătoare? Poate mă puteți ajuta, să-mi spuneți ce să fac? Pentru că inima se rupe când vezi cum propriul tău fiu se transformă în umbra lui… pentru cea care așteaptă să închizi ochii — nu de durere, ci pentru a-i face loc spre “moștenire”.
Vă rog, ajutați-mă. Până nu e prea târziu. Până mai suntem în viață.
