— Andrei, pune valiza mai cu grijă, acolo am o cremă de lux, o spargi — nu te vei mai achita toată viața! Glasul sorei mea spintecă liniștea din hol cu siguranța stăpânei care s‑a întors în ale ei.
Am lăsat foarfecele de croitorie. Tăiatul mătăsii pe diagonală e treabă fină, nu suportă alergătura, iar alergătura tocmai bătuse zgomotos ușa de la intrare și se vârâse în coridor, însoțită de două valize enorme.
În ușă stătea Doina. Treizeci și nouă de ani, nici o zi de muncă oficială în ultimii cinci ani și veșnicul rol de „muză neînțeleasă”. În spatele ei, soția mea, Maria, își schimba greutatea de pe un picior pe altul, ascunzându‑și ochii.
— Andrei, păi e sora mea, — bâigui Maria, vinovată, apucând mânerul valizei. — Are o perioadă grea. Trebuie să se adăpostească undeva.
— O să stau la voi o vreme, până vine el să‑și ceară iertare, — anunță Doina, aruncându‑și pantofii chiar în mijlocul trecerii. — Andrei, du bagajele în dormitorul cu balcon. Am nevoie de aer proaspăt pentru meditații.
Se îndreptă spre bucătărie, fără măcar să se uite la mine. Priveam cu un zâmbet ușor această paradă a absurdului. Ca croitor cu douăzeci de ani de experiență, știu prea bine: dacă materialul e putred, oricât ai cusătura, tot se desface la cusătură. Rudele soției mele confundă adesea politețea mea cu lipsa de coloană.
În bucătărie, ușa frigiderului trânti.
— Maria! — se auzi de acolo. — De ce n‑aveți lapte de migdale? Am nevoie pentru smoothie. Și raftul ăsta îl eliberez, aici o să stea gelurile mele de detox. Cârnații tăi i‑am pus pe balcon, îmi strică aura.
Am intrat încet în bucătărie. Cârnații mei afumați zăceau, într‑adevăr, singuratici pe pervaz.
— Doina, — am spus liniștit, întorcând cârnații la locul lor. — Aura ți se strică de lene. Raftul nu‑l eliberezi, fiindcă pe el stau produsele mele, cumpărate cu banii mei. Laptele de migdale se găsește în supermarketul de la colț.
Sora mea își apăsă teatral mâinile la piept.
— Andrei! Auzi cum mă primește? Vin la voi cu sufletul deschis, rănită de trădarea bărbatului, și mă întâmpină cu un cârnat!
Maria se băgă stânjenită între noi:
— Andrei, las‑o să mute, te rog. E greu pentru ea acum.
— Ei îi e greu să ducă valiza, Maria. Să stea la noi îi va fi foarte ușor, — am zâmbit cu cel mai blând dintre zâmbetele mele. — Dacă, bineînțeles, acceptă regulile modestului nostru cămin.
Doina pufni, arătând cu toată ființa că se coboară să vorbească cu mine doar din milă.
Seara a sunat mama. Elena suna întotdeauna pe difuzor, ca vocea ei de binefăcătoare să pară mai grea. Îi plăcea să fie generoasă și nobilă, dar strict pe cheltuiala altuia.
— Andrei, băiatul meu, — cântă telefonul. — Fii înțelept, te rog. Înconjoar‑o pe Doina cu grijă. E datoria noastră sfântă de familie. Fata trebuie să‑și refacă resursele, dă‑i micul dejun, las‑o să doarmă. Eu aș fi luat‑o, dar îmi sare tensiunea de la zgomot, înțelegi.
— Înțeleg, mamă, — am răspuns conciliant. — Ai grijă de tine. Doina la noi nu se pierde.
A doua zi dimineață, sâmbătă, m‑am trezit devreme. Am făcut clătite cu brânză, am preparat cafea bună. Aroma s‑a răspândit prin apartament, și curând, înfofolită în plapuma mea preferată de cașmir, apăru Doina.
— O, micul dejun! — întinse mâna spre farfurie. — De ce clătitele fără lapte condensat de cocos?
Am așezat în fața ei o ceașcă de cafea neagră și am împins o foaie de hârtie scrisă înghesuit.
— Ce‑i asta? — Doina ridică scârbită hârtia cu două degete pline de manichiură perfectă.
— E, Doina, devizul.
Sora mea clipea neînțelegând.
— Femeia modernă trebuie să‑și respecte limitele și să trăiască în flux, nu să numere bănuții! — începu refrenul ei preferat. — Eu mă hrănesc cu energia cosmosului, materialul e vibrații joase care blochează chakrele!
— Se vede că ți s‑au blocat chakrele când ai demisionat de la logistică acum patru ani, ca să te „cauți”, — am ripostat calm, sorbit din cafea. — Iar energia cosmosului, din păcate, nu plătește facturile la curent. Apropo, apa și electricitatea sunt pe contoare.
— Ești un croitor mercantil, fără suflet! Numai să‑ți cârpești zdrențele știi! — țipă Doina, acoperindu‑se de pete roșii.
Sări brusc de pe scaun, nările i se umflară indignate, ca ale unui câine de rasă căruia i se oferă un cojiță în loc de friptură.
Nici n‑am clipit.
În bucătărie intră Maria, somnoroasă.
— Andrei, ce‑i? Ce chirie?
— Oaspetele, Maria, — m‑am întors spre soție, — e omul care vine cu prăjitură, bea ceai, laudă gazda și se duce să doarmă acasă. Iar omul care aduce două valize cu haine de iarnă la jumătatea lui mai, ocupă o cameră separată și cere lapte de migdale e chiriaș.
Doina trase aer, pregătindu‑se de o nouă criză.
— Sunt rudă! Am drept! Și fratele meu locuiește aici!
— Locuiește, Doina, — am aprobat calm. — Dar asta nu face apartamentul meu un hotel de familie. Să revenim la deviz. Punctul unu — chiria camerei. Punctul doi — masa cu alimentele mele. Punctul trei — apă și curent. Și punctul patru — curățenia după tine. Dacă nu vrei să plătești pentru curățenie, iată programul de serviciu: azi speli tu veceu și aragazul.
— Cum îndrăznești?! — gâfâi sora mea. — Andrei! Nevastă‑ta mă dă afară!
Maria aruncă o privire de la fața mea liniștită la sora ei roșie și strâmbă de furie.
— Doina, — spuse soția pe un ton neașteptat de ferm. — Andrei are dreptate. Nu ai venit la hotel. Vrei să stai la noi — respectă gazda și regulile casei.
A fost o lovitură în spate pe care Doina n‑o aștepta. Am aprobat din cap și am adăugat ultimul argument:
— Iar dacă tu, Maria, din milă, hotărăști să‑i plătești cazarea surorii din salariul tău, vom scădea suma din bugetul pentru mașina ta nouă. E matematică simplă.
Maria, pentru care mașina nouă era visul din ultimii trei ani, își încrucișă hotărâtă brațele, arătând că nu intenționează să sponsorizeze capriciile sorei mele.
Rămasă fără sprijinul fratelui, fără cazare gratuită și fără servitoare în persoana mea, Doina apucă convulsiv telefonul și formă mama.
— Mamă! Mă persecută! Mă pune să spăl veceu! Vin la tine!
Din difuzor se auzi un gâlgâit grăbit al Elenei:
— Of, Doina, scumpo, tocmai am început renovarea pe hol! Miroase a vopsea, face alergie! Mai rabdă la Andrei, fii cuminte! — și convorbirea se întrerupse precipitat.
Doina stătea în mijlocul bucătăriei, strângând telefonul stins. Păpușul se dezumflase, lăsând la vedere un adevăr simplu și trist: o femeie adultă, obișnuită să meargă în spinarea altora, descoperise subit că spinarea era unsă cu săpun.
Patruzeci de minute mai târziu, huruind furioase pe rotile, valizele ieșiră pe palier. Iar Doina, după cum am aflat seara, găsise totuși cazare. La o prietenă. Fără lapte de migdale, fără plapumă personală și fără servitoare gratuită.
