Cumnata mea visase cu ochii deschiși pe țărmul Mării Negre, la Eforie Nord, în timp ce noi trăgeam la jug printre saci de ciment și vopsele alese pe fugă de la Bricostore. Și iaca acum, după exotismul vacanței, caută să stea liniștită la căldură și comoditate tocmai la noi.
I-am spus de la început: hai să punem mână de la mână, noi două, și să renovăm casa moștenită de la bunica soțului meu tanti Ileana de la Săveni , dar ea s-a făcut că plouă. Cică nu vrea banii, nu-l interesează. Acuma, după ce-a cheltuit leii pe concediu și s-a întors în satul Hârtop, s-a trezit că-i trebuie confort. Tot vina ei e!
Căsuța a ajuns la soțul meu, Doru, și la sora lui, Vasilica, după ce săraca bunică a trecut la cele veșnice. Avea două uși: te putea ascunde frumos de socri ori de nurori, dacă voiai. Camerele-s la număr egale, curtea și gradina comune. Parcă vezi din vis vișinii bătrâni, umbra sălciei și o pisică topindu-se la soare.
Când s-a împărțit moștenirea, eram deja legată cu Doru de aprilele vieții. Soacră-mea, tanti Margareta, de fel din Chișinău, a făcut pasul înapoi: Eu înapoi la oraș nu mă dau, casa e pentru copii. Am luat-o de bună.
Băieții, Doru și cumnatul Mitică, au strâns niște bani printr-o firmă din Iași, au reparat acoperișul și temelia, să nu ne plouă-n cap. Când am vrut să punem termopane și să tencuim peretii, Vasilica s-a supărat: ce rost are să bagi banii-ntr-o cocioabă cu rădăcini de prun? Mitică, bietul, s-a tras pe linie moartă cu muierea nu se pune nimeni.
Noi visam la casa asta de lângă Vaslui, nu era mare distanță de capitală, aveam și o Dacie, deci naveta nu speria pe nimeni. Apăsați de chiriile gălăgioase ale blocului cu o cameră din Bârlad, visam la mărul nostru din curte, la liniștea nopții în șură, nu la construcții de la zero, că cine-și permite așa ceva în ziua de azi?
Cumnata mea voia doar grătare, aer de vară, leneveală la hamac și chiote de copii mici, gata de fotografie la lumina asfințitului. Nu era de bază la nimic.
Patru ani de zile am renovat molcom, jumătate cu jumătate; credit la Banca Transilvania, dar bucurie multă. Baie ca lumea, centrală termică, electricitatea ca la oraș, ferestre noi, și loggia văruită, curată ca-n filme. Munceam zi și noapte, dar visul era aproape.
Vasilica, învățată cu drumuri în care soarele nu apunea niciodată la fel, nu dădea un ban pe conacul nostru: stătea numai la festivaluri și citybreak-uri. Dar nimic nu-i veșnic. A născut băiat, s-a văzut în concediu maternal, bănuții s-au evaporat și, brusc, și-a adus aminte de casa din sat. Nu-i ușor să înghesuie copil între pereții unui apartament de la etajul șase cu liftul stricat, când la țară poți alerga desculț între găini.
Noi deja ne mutasem la casă. Apartamentul nostru era închiriat. Nu ne-am băgat nasul în jumătatea ei. Însă între timp bucata rămasă nemuncită s-a prăpădit: igrasie, scânduri de podea rupte, nici soba nu mai mergea. A venit cu două valize, plânsă și obosită, rugând să stea cu noi măcar o săptămână. Am primit-o.
Numai că băiatul ei, Rareș, face gălăgie cât două nunți la un loc. Iar ea, ca o regină a viselor, ignora orice regulă. Pentru că lucrez de acasă traduceri pentru editura Humanitas m-au scos din minți zarva lor. Am plecat la o prietenă din Huși, să-mi revin, că oricum ea era în vacanță la Herculane. Măcar rămânea cineva să aibă grijă de flori.
Am revenit cam după o lună, încât aproape uitasem de Vasilica. Credeam că deja s-a dus demult la apartamentul lor din Fălești. Ce crezi, o găsesc la masa din bucătăria noastră, cu picioarele pe scaun și cafeaua pe masă, ca la ea acasă.
Când vrei să pleci, Vasilico? am întrebat-o.
Și unde să mă duc cu copilul mic? Mi-e bine aici, răspunde ea liniștită.
Mâine te ducem cu Dacia la oraș.
Nu vreau, aici e cald, acolo-i suferință.
Păi nici o măcar nu faci curat pe aici, și n-ai plătit nici un leu. Du-te, nu-i aici hotel.
Ce drept ai să mă alungi? Și asta e casa mea!
Jumătatea ta e peste coridor; la-ndemână.
A încercat să-l pună pe Mitică împotriva mea, dar nici el n-a mai ținut de ea: Ești de-o lună la sora-mea, i-a zis. Vasilica s-a simțit jignită, a plecat, dar la nici o oră, tanti Margareta, soacra, țipa la telefon:
Nu trebuia s-o dai afară! Casa e și a ei!
Putea să stea pe partea ei, să-și o amenajeze, i-a răspuns Doru calm.
Cum să stai acolo, cu WC-ul în fundul curții și fără sobă pentru copil? Pe soră-ta n-o ajuți…
Doru a explodat: le-a povestit cum ne-am oferit să renovăm împreună, era chiar mai ieftin. Dar cine n-a vrut la timpul potrivit? De ce, acum, ajungem noi la judecată?
Am vrut să-i oferim o șansă: să-și vândă jumătatea mamei mele, Anica, dar când am văzut cât cere Vasilica, de ajungeai să-ți cumperi casă nouă cu tot cu mobila din Italia! Am zis pas.
Și uite-așa, ne ceartă soacra, vine Vasilica rar, dar când vine, face chefuri, trântește porțile, lasă gunoaiele, iar Rareș sparge mere cu mingea pe gard. Ba am început și noi să ridicăm un gard trainic, cu stâlpi de beton, să împărțim curtea: destul cu jumătățile amestecate!
Nu mai facem nicio concesie. Asta a fost alegerea ei, în vis și-n realitate.
